Elementele antice în onomastica românească sunt aproape inexistente. Mă refer aici la prenumele care au rămas în limba română pe parcursul evoluţiei ei, din antichitate până acum, nu la numele latine precum Traian, Virgil, Corneliu, Liviu, Titu, Ovidiu, Tiberiu, etc. care au fost împrumutate în secolul XIX.

Vechimea unui cuvânt nu e greu de aflat de obicei: toate cuvinte din română au suferit aceleaşi schimbări fonetice. Dacă nu au fost aplicate aceste schimbări, înseamnă că acele cuvinte au fost împrumutate mai târziu.

Majoritatea numelor româneşti fie sunt slave, precum Radu, Bogdan, Răzvan, fie greceşti, ungureşti sau împrumuturi mai recente. Multe dintre numele creştine standard folosite curent în ziua de azi au fost preluate de la greci prin intermediul slavilor: Vasile, Ilie, Nicolae, etc.

Dar nu avem şi nume de-ale noastre, vechi şi neaoşe româneşti, de dinainte de a-i întâlni pe slavi şi pe greci?

Câteva avem, nume creştine vechi preluate direct din latină, dar nu prea sunt în uz curent: Nicoară < Nicolas, Georgiu/Georz < Georgius, Pătru < Petrus; Medru < Dimitrius, Îndrea < Andreas. Însă din limba dacă nu avem nici măcar un nume păstrat.

Ce s-a întâmplat cu pletora de vechi nume latineşti, nimeni nu ştie. S-au pierdut în negura timpului. Este o minune că limba noastră latină s-a păstrat, dar atât de multe elemente de cultură latină s-au pierdut.

Alte articole:

Acest articol a fost postat la 22 august 2007 09:06 şi este pus în categoriile română, istorie. Puteţi urmări răspunsurile prin feedul RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback de pe situl dvs.