Se spune că poporul român s-a născut creştin. Românii au fost creştini de pe vremea când erau nişte locuitori ai Imperiului Roman şi vorbeau un simplu dialect al latinei vulgare. Izolaţi de restul creştinătăţii, românii au continuat să practice această variantă timpurie a creştinismului până când au început să apară relaţii cu alţi creştini: slavii de sud, de la care am luat ritul bizantin.

Din evul mediu până-n secolul XIX

Poate că dacă nu ar fi existat Chiril şi Metodiu să-i convertească pe slavi, am fi fost catolici. Vaticanul, deşi a ajuns prea târziu pe la noi, a încercat de mai multe ori să negocieze convertiri la catolicism, iar unii conducători de-ai noştri de prin secolele X-XIV chiar s-au convertit, dar românii erau ortodocşi şi nu exista destulă voinţă a domnilor pentru o conversie în masă, iar Statul Papal era prea ocupat de propriile războaie.

Slujba se ţinea în slavonă, iar mulţi preoţi nu o vorbeau bine, ba unii chiar nu ştiau să citească, “boscorodind” la întâmplare cuvinte inventate, cu terminaţii specific slavice. Dar cum nici credincioşii nu ştiau limba slavonă, acest lucru se putea trece neobservat.

Atât în Muntenia cât şi în Moldova, biserica nu prea a avut putere politică directă, fiind cu totul aservită domnitorului care se afla la putere. Însă a adunat destule bogăţii: suprafeţe întinse de pământ, păduri şi iazuri. Până la emanciparea lui Kogălniceanu din 1856, Biserica Ortodoxă, prin mănăstirile ei, a ajuns să fie cea mai mare proprietară de “robi ţigăneşti”, folosiţi pentru cultivarea acelui pământ.

Între domnitorii români şi biserică a existat întotdeauna o simbioză, un respect şi o susţinere reciprocă. Astfel că pentru biserică, viziunea junilor care au studiat în Franţa şi au venit cu vederi democratice a fost un şoc: ei nu mai aveau nevoie de binecuvântarea bisericii pentru a-şi exercita puterea politică. Nu numai atât, dar în 1863, Cuza a confiscat toate marile proprietăţi ale bisericii, la început oferind să plătească despăgubiri, dar fiind refuzat.

Comunismul şi epoca contemporană

Biserica a avut întotdeauna o influenţă mare şi un renume bun în mediul rural românesc: aşa se şi explică de ce Popescu şi Popa sunt nume atât de des întâlnite: era prestigios să ai o rudă preot. Urbanizarea era limitată când au venit comuniştii la putere, iar asocierea cu biserica ortodoxă a fost un obiectiv foarte important în obţinerea unei oarecare bunăvoinţe a ţăranilor, care se opuneau colectivizării.

După tradiţia deja cunoscută, mulţi din înalta ierarhie a bisericii au trecut de partea noii conduceri, ajutând la epurarea celor care se împotriveau. În schimbul supunerii faţă de comunişti, biserica ortodoxă a primit un dar de la autorităţi: bisericile greco-catolicilor şi reprimarea acestora. Revoluţia nu a adus schimbare în biserică: ierarhia înaltă a bisericii a rămas în mare parte aceeaşi de dinainte, care fusese supusă comuniştilor şi compromisă moral.

Acum, biserica este cea mai bogată organizaţie din România, cu peste 3 miliarde de euro în active (deţine mult pământ şi păduri — dacă sunt restituite şi pădurile din Bucovina, va deţine mai mult de 1% din suprafaţa României), investindu-şi veniturile în construirea de biserici, care par să apară ca ciupercile după ploaie în toată ţara.

Dar e o strategie greşită: continuă să-şi alieneze credincioşii prin corupţie, moralitate îndoielnică şi opulenţă (vezi Catedrala Mântuirii Neamului), iar cu timpul va pierde din influenţă. Acum, conform unui sondaj Eurobarometru, 23% din români se laudă că ar merge săptămânal la biserică, numărul real fiind sigur mai mic. Dacă se menţine tendinţa, în 10-20 de ani, jumătate din biserici vor fi închise din lipsă de credincioşi, aşa cum se întâmplă prin vest.

Alte articole:

Acest articol a fost postat la 11 Septembrie 2007 10:00 şi este pus în categoriile religie, istorie. Puteţi urmări răspunsurile prin feedul RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback de pe situl dvs.