Elementele antice în onomastica românească sunt aproape inexistente. Mă refer aici la prenumele care au rămas în limba română pe parcursul evoluţiei ei, din antichitate până acum, nu la numele latine precum Traian, Virgil, Corneliu, Liviu, Titu, Ovidiu, Tiberiu, etc. care au fost împrumutate în secolul XIX.

Vechimea unui cuvânt nu e greu de aflat de obicei: toate cuvinte din română au suferit aceleaşi schimbări fonetice. Dacă nu au fost aplicate aceste schimbări, înseamnă că acele cuvinte au fost împrumutate mai târziu.

Majoritatea numelor româneşti fie sunt slave, precum Radu, Bogdan, Răzvan, fie greceşti, ungureşti sau împrumuturi mai recente. Multe dintre numele creştine standard folosite curent în ziua de azi au fost preluate de la greci prin intermediul slavilor: Vasile, Ilie, Nicolae, etc.

Dar nu avem şi nume de-ale noastre, vechi şi neaoşe româneşti, de dinainte de a-i întâlni pe slavi şi pe greci?

Câteva avem, nume creştine vechi preluate direct din latină, dar nu prea sunt în uz curent: Nicoară < Nicolas, Georgiu/Georz < Georgius, Pătru < Petrus; Medru < Dimitrius, Îndrea < Andreas. Însă din limba dacă nu avem nici măcar un nume păstrat.

Ce s-a întâmplat cu pletora de vechi nume latineşti, nimeni nu ştie. S-au pierdut în negura timpului. Este o minune că limba noastră latină s-a păstrat, dar atât de multe elemente de cultură latină s-au pierdut.

O parte destul de neglijată în istoria României este influenţa slavilor: nu neapărat influenţa ţărilor slave, precum Rusia sau Polonia sau influenţa liturghiei slavone, ci influenţa populaţiei slavice care trăia pe terioriul ţării noastre, coabitând cu românii.

Dovezi că au fost slavi pe aici sunt destule: fiecare judeţ din România are nume de locuri de origine slavă, mai multe sau mai puţine, dar există. De exemplu, fieful Miticălandiei, Judeţul Ilfov are un nume clar slav, iar locuri cu nume slave prin acest mic judeţ sunt destule: Ciorogârla (“râul negru”, nu are nici o legătură cu ciorile), Snagov (de la сняг, adică zăpadă), Ciocovaliştea, Colentina, Jilava etc.

Coabitarea nu e nici ea greu de dovedit: slavii îi numeau pe români “vlahi” (cu o formă de plural “vlas”), iar locurile în care locuiau “vlăsii”, uneori astfel de nume slave ale localităţilor care erau româneşti au rămas. Există astfel de toponime prin mai toată ţara: Vlăşcuţa (Argeş), Vlaha (Cluj), Vlahii (Constanţa), Vlăsceni (Dâmboviţa), Vlaşin (Giurgiu), Vlăhiţa (Harghita), Vlaşca (Ialomiţa), Moara Vlăsiei (Ilfov), Voloşcani (Vrancea), etc. Poate părea ciudat că în unele cazuri nu există vreo localitate slavă la mai puţin de câteva sute de km, dar slavii au locuit prin mai toată ţara înainte de a fi asimilaţi de români.

Şi ce am luat de la ei? Păi cam de toate: cuvinte, expresii, proverbe, folclor, mitologie, elemente de port tradiţional, tradiţii de orice fel, de la întâmpinarea cu pâine şi sare până la mâncatul colivei şi cozonacului şi de la zmei la vârcolaci. Probabil că jumătate din tot ce considerăm pur românesc este împrumutat de la slavi, dar de multe ori adaptat şi îmbunătăţit.

A existat o perioadă în care aşa-zişii patrioţi credeau că tot ce e românesc trebuie să fie de origine latină (până şi toponimele slave se explicau ca fiind latine, de exemplu Craiova ca venind din Castranova, iar Slatina ca fiind din latinescul Salatina), dar acum e mai la modă ca totul să fie moştenire de la daci.

De fapt, în multe domenii, ce am moştenit de la daci şi romani este insignifiant în comparaţie cu ce am împrumutat de la slavi. Puţine mituri şi obiceiuri s-au păstrat de la romani, şi chiar şi mai puţine de la daci. E adevărat că sunt unele părţi originale, dar nu par a fi moştenite din antichitate, iar asocierea lor cu puţinul pe care-l ştim despre daci este wishful thinking.

E greu de spus ce minunăţie i-a făcut pe români să-şi uite atât trecutul (a trebuit să împrumutăm până şi cuvântul Roma de la slavi, “Râm”), cât şi mai toată cultura de origine latină. În orice caz, nu a fost din cauza unui timp de pace şi prosperitate.

Nu ar fi minunat să producem electricitate prin aceeaşi metodă prin care produce soarele energie? Să pui o linguriţă de apă drept combustibil şi să-ţi rezulte destulă electricitate pentru o ţară întreagă, fără poluare şi doar cu câteva grame de heliu ca deşeu?

Da, ar fi grozav, dar problema este construcţia cutiei în care să punem acel soare. Ne trebuie o cutie destul de rezistentă să ţină în ea materie cu temperatură de peste o sută de milioane de grade Celsius şi neutroni care au energii de milioane de electron-volţi. La astfel de temperaturi, orice recipient se va topi, iar la astfel de energii, simpla ciocnire a lor cu pereţii “cutiei” ar duce la o radioactivitate în pereţii “cutiei”.

De prin anii ’60 încoace, fuziunea a fost o tehnologie care se afla în mod perpetuu la vreo 20 de ani în viitor. Astăzi, lucrurile arată puţin mai bine în perspectivă, pentru că în doar 10 ani va fi gata primul reactor la o scală mai mare şi probabil că în vreo 20 de ani va fi gata primul reactor comercial.

Acel reactor este “Reactorul Termonuclear Experimental Internaţional”, care a fost rebotezat ITER după ce departamentul de PR şi-a dat seama că nu e o idee bună să includă cuvintele “Termonuclear” şi “Experimental” în aceeaşi frază. Construcţia va începe anul viitor în sudul Franţei şi dă anumite speranţe pentru înlocuirea combustibililor fosili, dar într-un viitor nu foarte apropiat.

Marele Ciocnitor de Hadroni (Large Hadron Collider) va intra în funcţiune în Elveţia în 2008 şi va răspunde la multe din întrebările care există în fizică la ora actuală. Se vor afla răspunsuri despre antimaterie, supersimetrie, materie întunecată, gravitaţie, dimensiunile universului, bozonii lui Higgs, barioni şi multe alte lucruri interesante pentru fizicieni.

Însă anumite persoane cu mai puţin spirit de aventură vor să ne strice distracţia şi ne aduc aminte că se poate să se creeze nişte găuri negre, care ar putea înghiţi pământul. “La dracu cu bozonii lui Higgs! Nu vreau să mor!” spune un astfel de spoilsport.

De fapt, găurile negre, dacă vor fi create, probabil că vor dispare de la sine din cauza radiaţiei lui Hawking. E adevărat că această radiaţie nu a fost observată direct vreodată, ci este ceva teoretic, dar fizicienii ne spun că aproape sigur nu se va întâmpla nimic rău cu Pământul. Însă nu este recomandat să faci un pariu cu un fizician pe tema asta: dacă Pământul e distrus, e clar că nu-ţi va plăti banii meritaţi.

Printre motivele de îngrijorare mai este şi posibilitatea creării de materie ciudată, “strange matter”. Nu mi se pare deloc îngrijorător: vor exista plante ciudate, care sunt mâncate de vaci ciudate din care se fac hamburgheri ciudaţi mâncaţi de oameni ciudaţi. Iar oameni ciudaţi se găsesc şi acum.

Ar fi mai interesant dacă ar produce materie fermecată, “charm matter”, care i-ar putea contamina pe fizicieni să fie mai fermecători. Dar anumite studii deja ne spun că materia fermecată este probabil instabilă, ceea ce ar face ca o fată iniţial fermecată de vreun fizician să-şi dea seama ce greşeală a făcut întâlnindu-se cu acel tip care spune glume despre quarci.

E o întrebare bună al cărui răspuns probabil că nu-l vom afla vreodată precis. Cosmologii cunosc multe despre cele ce s-a întâmplat de atunci încoace, dar dincolo se pare că nu este posibil să aflăm.

În urmă cu 13,7 miliarde de ani, tot universul era concentrat într-o zonă de dimensiuni mai mici decât ale unui bob de mazăre, însă se extindea cu o acceleraţie fenomenală, iar atât materia cât şi legile fizicii sufereau modificări esenţiale, trecând de la presiune şi temperatură care tindeau spre infinit, la unele ceva mai obişnuite.

După numai vreo câteva minute de la naşterea universului, toate aceste chinuri ale facerii vor fi lăsate în urmă şi materia începe să arate aşa cum o ştim, cu atomi şi ioni.

O soluţie ar fi să ne gândim la ce se va întâmpla cu universul în viitor:

Mecanica cuantică e interesantă pentru că pare să sfideze multe din regulile fizicii obişnuite. Însă nu există vreo contradicţie cu ce ştim noi: aceste legi ciudate, valabile la nivel microscopic, când sunt compuse la nivel macroscopic ne dau ceea ce putem observa şi noi.

Principiile de bază ale mecanicii cuantice sunt:

1. Totul e format din bucăţici fundamentale

Cuantizarea cantităţilor fizice ne spune că nimic nu e continuu, există câte o unitate fundamentală pentru orice, de la energie la timp şi spaţiu. Astfel orice distanţă este egală cu o valoare n înmulţit cu acea unitate minimă.

Totul e până la urmă format din bucăţi extrem de mici pe care nu are sens să le împarţi mai departe, pentru că oricum nu poţi măsura un timp/spaţiu mai mic decât acea valoare.

Percepţia noastră e, în mod evident, că totul e continuu, dar creierul nostru e adaptat pentru lumea macroscopică. Dacă atingem corpul cuiva, simţim cum este “plin”, “solid”, dar se ştie că 99.99% e format din spaţiu gol, între nucleele atomilor.

2. Totul e şi o undă şi o particulă

Referindu-se în special la lumină, dualitatea undă-particulă, poate fi aplicată la orice particulă. Profesorul meu de liceu amintea că dacă un foton îţi loveşte ochiul, se simte doar efectul undei, adică lumina vizibilă. Însă dacă o piatră te loveşte, se simte doar efectul particulei.

3. Nu poţi şti cu precizie şi unde te afli şi ce viteză ai

Principiul incertitudinii al Heisenberg ne spune că există o anumită incertitudine în determinarea locaţiei şi impulsului.

Cu alte cuvinte dacă afli cu precizie unde se află o particulă, nu poţi să afli impulsul sau viteza, aceasta nefiind din cauza modului în care măsurătoarea se realizează, ci incertitudinea este o lege a fizicii.

Asta a dus la bancul cu Heisenberg oprit de un poliţist, care-l întreabă dacă ştie unde se află, dar H. răspunde că nu ştie, însă ştie cu precizie unde se află.

4. Acţiune ciudată la distanţă

Porecla, dată de Einstein, se referă la “încurcarea/legarea cuantică” (Quantum entanglement), astfel că două particule, aflate la distanţă una de alta, pot fi legate între ele, şi întotdeauna să aibă aceeaşi stare.

Scriitorii de SF folosesc ideea asta pentru comunicaţie cu viteză mai mare decât cea a luminii: îi dai un bobârnac unei particule pe Pământ şi efectul va fi resimţit instantaneu la o altă particulă, la o distanţă de 10 ani-lumină.

Însă cercetătorii ne spun că aşa ceva nu se poate, iar informaţia se va transmite tot cu viteza luminii, iar legarea cuantică nu poate fi utilă la comunicaţii.

Interpretări

În timp ce ideile de bază şi experimentele sunt clare şi acceptate, interpretările sunt mai disputate şi mai ciudate decât experimentele.

Cele mai acceptate idei implică fie existenţa unei particule în mai multe locuri în acelaşi timp (dar cu diferite probabilităţi), fie existenţa unor universuri paralele.

Altermedia este unul dintre puţinele bloguri fasciste din România: acum câteva luni au anunţat plini de mândrie a 80-a aniversare a Mişcării Legionare, o manifestare tolerată de autorităţi, deşi legionarii au fost cea mai violentă şi antisemită organizaţie din istoria României, vezi pogromul din Bucureşti, în special celebrele evenimente de la abator.

În orice caz, această organizaţie ne informează că:

Studiu american: Familiile acuzate de neglijenţă sau abuz faţă de copii îşi cresc totuşi mai bine copiii decît dacă aceştia ajung în grija statului.

Ceea ce chiar ironic, în special pentru nişte homofobi, pentru că rezultatele studiului ar susţine ideea adopţiilor de către familiile de lesbiene sau homosexuali. Poate că o astfel de familie ar fi într-un fel disfuncţională, dar după cum spune studiul, copiii care sunt crescuţi de orfelinate ajung mai rău decât în astfel de familii.

O conversaţie obişnuită între un fotograf amator şi un individ care se crede câine de pază al zonei: după caz, poate fi un badigard, proprietarul unei clădiri în apropiere sau doar un individ dubios.

- Alo, domnu’! Alo, domnu’! Ia vino-ncoa’. Ce faci acolo?

- Fac o fotografie a clădirii.

- Domn’e, dar aşa ceva nu e voie.

- De ce?

- Pentru că nu e voie.

- Dar sunt în stradă, iar legea spune că pot să fotografiez orice atât timp cât sunt în spaţiul public iar clădirea nu-i obiectiv militar.

- Nu contează cum e legea, dacă nu e voie, nu e voie. Chem poliţia!

- N-ai decât să o chemi.

- O să-ţi pară rău… eu chiar o chem!

Fotograful se duce puţin mai departe, face o poză de ansamblu şi îşi ia tălpăşiţa repede.

Mai multe publicaţii, inclusiv Guardian şi Financial Times, ba şi ziare de pe la noi, se plâng de lipsa muncitorilor est-europeni de joasă calificare pentru a culege căpşuni (“căpşunari”) în Anglia şi de lipsa de muncitori în construcţii în România.

Din punct de vedere economic, perspectiva este falsă, sau cel puţin distorsionată, prezentată din punctul de vedere al companiilor. Da, există o lipsă de muncitori dispuşi să muncească din greu 14 ore pe zi, în condiţii foarte proaste, în soare, pentru salariul minim pe economie. Însă dacă se va mări salariul şi se vor îmbunătăţi condiţiile, mâna invizibilă a lui Adam Smith va crea din nimic o mulţime de muncitori dornici să aibă acea slujbă.

E un principiu de bază al economiei capitaliste, modul în care resursele limitate vor putea fi folosite doar de companiile cele mai eficiente, care-şi vor permite preţul. În nici un caz nu ar trebui să le plângem de milă companiilor care-şi diminuează profitul pentru că trebuie să dea salarii mai mari angajaţilor.

Probabil că cel mai important lucru care-i lipseşte Bucureştiului este un centru care să poată fi vizitat pe jos. E imposibil să vizitezi ce aveam acum, din două motive: clădirile sunt dărăpănate şi nu există o zonă pietonală. Chiar dacă nu avem arhitectura Pragăi, dar s-ar putea măcar renova ce avem sau măcar s-ar putea face un plan urbanistic coerent, fără clădiri nepotrivite.

Bucureştiul este una dintre puţinele capitale europene care nu are un centru pietonal, unde să te poţi plimba într-o frumoasă zi de primăvară: peste tot sunt maşini, e zgomot, fum, aglomeraţie, iar pe străduţele mai mici, sunt trotuare în stare proastă, şi pe deasupra, mai sunt parcate şi maşini, trebuind să faci slalom printre acestea şi maşinile de pe stradă pentru a înainta.

Mare parte din centru ar trebui să fie fără maşini, dar acum nu se poate aceasta: bucureştenii care vor să ajungă din partea de sud în cea de nord a oraşului traversează prin centru, variante nu prea există: şoseaua de centură este în stare proastă, este lent, aglomerat şi doar câte o bandă pe sens. Soluţia ar fi construirea rapid a unei autostrăzi de centură, cu trei benzi pe sens şi pe care să se poată merge cu viteză mai mare. Pistele de biciclete ar fi de asemenea ceva dezirabil, putând să descongestioneze măcar o parte din trafic.

Liniştea este ceva care lipseşte în general în Bucureşti: până acum nu am mai ajuns într-o altă capitală unde şoferii să fie atât de nerăbdători la stop şi atât de gălăgioşi cu claxonul, nici măcar în Balcanii noştri pe care dăm vina pentru toate influenţele nefaste: croaţii sunt destul de calmi la volan şi nu se enervează atât de repede, iar sârbii nu-s mult diferiţi.

Probemele cele mai importante nu sunt din cauza lipsei banilor, care se folosesc pe inutilităţi precum schimbatul bordurilor, ci lipsa unei strategii care să facă oraşul mai atractiv şi al simplei atenţii pentru detalii, precum problema gunoiului. O soluţie interesantă la curăţenie se găseşte în Zagreb, unde măturători cu nişte triciclete speciale cu un tomberon se găsesc în tot oraşul, având grijă să golească coşurile de gunoi şi să ia eventualele gunoaie din stradă sau de pe trotuar.

Există un proiect numit (cam neinspirat) TUB care are multe părţi bune, dar au mai fost şi altele şi nimic nu s-a făcut până acum, aşa că e puţin probabil să se ajungă la implementarea acestuia, în special ţinând cont de primarul general pe care-l avem.

Videanu ne-a promis în campania electorală că va face un “inel verde” în jurul capitalei pentru a preveni praful Bărăganului să ajungă în Bucureşti. Au trecut doi ani de când a fost ales şi nimic nu s-a întâmplat, ba chiar s-a trecut la tăiatul celor puţini copaci pe care-i avem pentru a se construi circuitul auto Bucharest Ring sau doar pentru a se construi parcări. Trebuia să aşteptăm şi atunci nu am fi fost dezamăgiţi.