A fost vorba despre nume dacice de persoane (exact zero) şi nume dacice de râuri (cu indulgenţă vreo şapte), au mai rămas numele dacice de oraşe, care sunt în număr de zero în România. De fapt există un oraş cu nume dacic, Plovdiv, derivat din Pulpudeva, dar fiind în Bulgaria nu-l putem socoti ca dovadă a continuităţii noastre.

Nu e de mirare, pentru că dacii nu şi-au păstrate localităţile, ci au fugit în munţi, nefiind nicăieri o continuitate strictă a aşezărilor, strămoşii noştri mutându-se de colo-colo salvându-se de atacurile hunilor şi altor barbari din est.

Dar totuşi, ce nume au rămas din vremea antică? “Abrud” din “Abruttum” şi “Oltina” din “Altinum” sunt singurele cazuri clare, în care putem spune că sunt oraşe cu nume adevărat vechi, chiar dacă în cazul Oltinei ne-a venit printr-un intermediar slav. “Hârşova” din “Carsium” şi “Piatra-Neamţ” din “Petrodava” sunt doar ipoteze, neviind clară evoluţia lor, iar numele Berzoviei pare a fi slav, de la “brzo”, rapid.

Dar mai există şi o localitate numită “Capidava” în Judeţul Constanţa, însă a fost redenumită de Ceauşescu, iniţial numindu-se “Calichioi”, din turceşte “Kaleköy”, însemnând “satul fortificat”.

Un film suedez de prin 2000 care explorează anti-establishmentul de prin anii ‘70. Un grup de anarhisto-comunişti care locuiesc într-o “comună” şi sunt prezentate relaţiile între ei. Mai pe scurt, filmul este despre:

o casă, un revoluţionar, două căsătorii deschise, trei homosexuali (poate patru), trei copii, doi carnivori şi opt vegetarieni.

Lucruri pe care le aflăm includ faptul că poţi fi lesbiană din motive politice, că spălatul este de sorginte burgheză, că moartea lui Franco era un motiv de sărbătoare, că unii copii se joacă de-a Pinochet şi victima torturii.

Filmul nu e chiar o capodoperă, dar ca multe alte filme scandinave, atinge foarte multe subiecte: comunism şi radicalism vs. conformism (amândouă sunt privite cu ironie, dar este parcă mai dur cu conformismul), violenţa în familie, singurătatea, toleranţa şi limitele ei.

(IMDB, TPB)

Multe companii mari au sisteme de profile pentru uz intern: dacă vrei să afli mai multe informaţii despre un anumit coleg cu care vei lucra, te duci la situl intern respectiv, îi cauţi numele şi vei afla informaţii pe care el le-a pus la dispoziţie, precum ce skilluri are, ce limbi vorbeşte, etc. De exemplu, la IBM, eu în profil mă mândream că sunt poliglot: am ales dintr-o listă de limbi că, printre altele, vorbesc limba română (din România), limba română (din Republica Moldova) şi limba moldovenească (tot din Republica Moldova).

În afară de asta, în acele profiluri, mai există şi o ierarhie: îţi arată cine îţi e şeful, cine e şeful şefului şi tot aşa, până la Dumnezeu însuşi, CEO-ul corporaţiei, stăpân peste 355.000 de angajaţi din toată lumea şi care nu are şef. Decât poate acţionarii.

Dar ce-ar fi dacă s-ar face un sistem de social networking în cadrul companiei? Ceva gen hi5, facebook, myspace. Mă întreb dacă s-a mai gândit la asta: o nouă soluţie de a cunoaşte noi oameni din cadrul aceleiaşi corporaţii! Poate că se va pierde mult timp cu socializarea, dar oricum toată lumea corporatistă îşi pierde vremea pe Yahoo Messenger.

Astfel de profile extinse ar putea fi utile pentru interogări ale bazei de date, astfel găsind în cadrul companiei oameni şi proiecte:

Ei, aş! Nu mor caii când vor câinii! Platitudinele şi clişeele sunt mai la modă decât oricând, iar wise-guy-ul de Bucureşti la fel de sclipitor.

Mitică crede despre sine că este un om al timpului său, că alt timp nu are, săracul. Deci, ce năravuri a mai învăţat în ultima sută de ani?

În România, toată lumea se declară credincioasă, cu excepţia unei minorităţi de 8.500 de persoane (0,03%) care s-a declarat atei la ultimul recensământ. Dacă la noi, procentul celor care nu se asociază cu nicio religie abia dacă ajunge la 0,1%, în alte ţări, ei sunt majoritatea: de exemplu, în Estonia, 68% sau în Cehia 60%.

Dintre cei mai mult de 99,9% din români care aparţin unei religii, 23% se laudă că ar merge săptămânal la biserică. Dar ce se întâmplă cu restul? Cred ei oare într-adevăr în Dumnezeu?

Pentru majoritatea românilor, discuţia despre existenţa lui Dumnezeu pare a fi un subiect tabú: mulţi nu vor să discute, întrebând la rândul lor “ce ţi-a venit să întrebi asta?”. Vestea că cineva e ateu e întâmpinată cu o exclamaţie de uimire: “aoleu!”, de parcă ateismul ar fi vreo boală venerică.

O parte din cei care refuză să vorbească despre asta, nu vor să recunoască faptul că nu cred în Dumnezeu, din cauza ideii că ateu = comunist = răul întruchipat.

În concepţia multora, moralitatea nu poate fi desprinsă de religie, iar un ateu sigur trebuie să fie o persoană rea şi îngrozitoare, deşi dacă ne uităm pe statisticile din vest, ateii sunt mai educaţi şi dau mai puţine probleme autorităţilor.

România este de departe lider în Uniunea Europeană la procentul celor care declară că au credinţă în Dumnezeu. Dacă ar fi vreo legătură între moralitate şi religiozitate, atunci noi am trebui să fim mult mai puţin corupţi decât suedezii, care sunt foarte nereligioşi (doar 5% merg la biserică).

Se spune că poporul român s-a născut creştin. Românii au fost creştini de pe vremea când erau nişte locuitori ai Imperiului Roman şi vorbeau un simplu dialect al latinei vulgare. Izolaţi de restul creştinătăţii, românii au continuat să practice această variantă timpurie a creştinismului până când au început să apară relaţii cu alţi creştini: slavii de sud, de la care am luat ritul bizantin.

Din evul mediu până-n secolul XIX

Poate că dacă nu ar fi existat Chiril şi Metodiu să-i convertească pe slavi, am fi fost catolici. Vaticanul, deşi a ajuns prea târziu pe la noi, a încercat de mai multe ori să negocieze convertiri la catolicism, iar unii conducători de-ai noştri de prin secolele X-XIV chiar s-au convertit, dar românii erau ortodocşi şi nu exista destulă voinţă a domnilor pentru o conversie în masă, iar Statul Papal era prea ocupat de propriile războaie.

Slujba se ţinea în slavonă, iar mulţi preoţi nu o vorbeau bine, ba unii chiar nu ştiau să citească, “boscorodind” la întâmplare cuvinte inventate, cu terminaţii specific slavice. Dar cum nici credincioşii nu ştiau limba slavonă, acest lucru se putea trece neobservat.

Atât în Muntenia cât şi în Moldova, biserica nu prea a avut putere politică directă, fiind cu totul aservită domnitorului care se afla la putere. Însă a adunat destule bogăţii: suprafeţe întinse de pământ, păduri şi iazuri. Până la emanciparea lui Kogălniceanu din 1856, Biserica Ortodoxă, prin mănăstirile ei, a ajuns să fie cea mai mare proprietară de “robi ţigăneşti”, folosiţi pentru cultivarea acelui pământ.

Între domnitorii români şi biserică a existat întotdeauna o simbioză, un respect şi o susţinere reciprocă. Astfel că pentru biserică, viziunea junilor care au studiat în Franţa şi au venit cu vederi democratice a fost un şoc: ei nu mai aveau nevoie de binecuvântarea bisericii pentru a-şi exercita puterea politică. Nu numai atât, dar în 1863, Cuza a confiscat toate marile proprietăţi ale bisericii, la început oferind să plătească despăgubiri, dar fiind refuzat.

Comunismul şi epoca contemporană

Biserica a avut întotdeauna o influenţă mare şi un renume bun în mediul rural românesc: aşa se şi explică de ce Popescu şi Popa sunt nume atât de des întâlnite: era prestigios să ai o rudă preot. Urbanizarea era limitată când au venit comuniştii la putere, iar asocierea cu biserica ortodoxă a fost un obiectiv foarte important în obţinerea unei oarecare bunăvoinţe a ţăranilor, care se opuneau colectivizării.

După tradiţia deja cunoscută, mulţi din înalta ierarhie a bisericii au trecut de partea noii conduceri, ajutând la epurarea celor care se împotriveau. În schimbul supunerii faţă de comunişti, biserica ortodoxă a primit un dar de la autorităţi: bisericile greco-catolicilor şi reprimarea acestora. Revoluţia nu a adus schimbare în biserică: ierarhia înaltă a bisericii a rămas în mare parte aceeaşi de dinainte, care fusese supusă comuniştilor şi compromisă moral.

Acum, biserica este cea mai bogată organizaţie din România, cu peste 3 miliarde de euro în active (deţine mult pământ şi păduri — dacă sunt restituite şi pădurile din Bucovina, va deţine mai mult de 1% din suprafaţa României), investindu-şi veniturile în construirea de biserici, care par să apară ca ciupercile după ploaie în toată ţara.

Dar e o strategie greşită: continuă să-şi alieneze credincioşii prin corupţie, moralitate îndoielnică şi opulenţă (vezi Catedrala Mântuirii Neamului), iar cu timpul va pierde din influenţă. Acum, conform unui sondaj Eurobarometru, 23% din români se laudă că ar merge săptămânal la biserică, numărul real fiind sigur mai mic. Dacă se menţine tendinţa, în 10-20 de ani, jumătate din biserici vor fi închise din lipsă de credincioşi, aşa cum se întâmplă prin vest.

În Zimbabwe este o criză. Nimic neobişnuit, veţi spune: în Africa, în fiecare zi este câte o criză nouă. Dar Zimbabwe este un caz special, pentru că pe vremuri era printre cele mai dezvoltate ţări din zonă.

Fiind într-o zonă cam neprielnică, colonizarea a început mai târziu: au venit nişte colonişti albi (rasişti, evident) care şi-au construit nişte ferme şi care au condus ţara până la independenţa din 1980. O perioadă a mers chiar bine. De fapt, Zimbabwe era dată ca exemplu pozitiv: într-un continent flămând, erau în stare nu numai să-şi hrănească populaţia, ba chiar să şi exporte.

Mugabe, preşedintele de sorginte marxistă promitea să facă lucrurile să fie şi mai bune, pentru toţi. La început, vestul, îl priveşte chiar cu simpatie. Însă Mugabe, observând cum albii deţin jumătate din suprafaţa agricolă a ţării, a decis să confişte acele ferme şi să-i prigonească. Or fi învăţat ce-i rasismul de la albi.

Fermele au ajuns mai ales în mâinile prietenilor şi aliaţilor săi politici. Dar, odată cu proprietarii fermelor, au plecat şi cei care aveau cunoştinţe în întreţinerea fermelor: zimbabwenii sunt în mod tradiţional păstori, iar agricultura necesită ceva cunoştinţe specializate. Aşa s-a ajuns ca din ţară exportatoare să ajungă la o lipsă de alimente pe care o simt acum. Mugabe dă vina pe secetă, dar e clar că e mai mult decât atât.

Comunitatea internaţională a fost deranjată de rasismul din Zimbabwe, iar ajutoarele au fost oprite, mai puţin hrana distribuită de Naţiunile Unite. Companiile vestice evită să investească, deoarece nu este o investiţie sigură: Mugabe poate să confişte fabricile în orice moment. Speranţa de viaţă este una din cele mai mici din lume (37 de ani), inflaţia a ajuns deja la zeci de mii la sută, iar şomajul e de aproape 80%.

Acum Zimbabwe este destul de izolată, iar toată lumea aşteaptă colapsul şi înlocuirea lui Mugabe. Altă soluţie nu există pentru Zimbabwe: nu are resurse, să se dea mare şi tare ca Hugo Chavez, este prea puţin dezvoltată şi educată să reziste precum Cuba şi prea puţin disciplinată să devină un “rai comunist” precum Coreea de Nord.

Un argument pentru teoria continuităţii căruia i se dă mare importanţă în istoria noastră este cel al numelor de râuri păstrate din antichitate.

Eu spun că aceste nume nu dovedesc o continuitate a românilor, ci doar că tot teritoriul nu a fost pustiu, că a fost locuit în continuu de cineva. De cine, e greu de spus: majoritatea numelor de râuri nu prezintă semne că ar fi fost în română încă din antichitate, deci ar fi putut fi păstrate de alţii şi împrumutate de noi.

De exemplu, transformarea “a”-ului în “o” în Olt nu se poate explica nicidecum în română, dar este acceptabilă în limbile slavice. Se poate ca noi să-l fi luat de la slavi, care au luat numele de la daci.

Numărul de râuri despre care se crede că sunt antice mai este umflat uneori cu râuri precum Ordessos - Argeş (numele actual pare a fi peceneg) sau Hierasus - Siret, ale cărui nume antice probabil că nu au nimic de-a face cu numele din prezent.

De fapt, numărul de nume de râuri nu spune nimic despre continuitate: bulgarii au chiar mai multe nume antice de râuri păstrate, dar nu se poate vorbi de o continuitate bulgărească în Balcani: se ştie că slavii au venit prin secolul VII-VIII şi au împrumutat numele de la tracii, grecii şi latinii pe care i-au întâlnit în Bulgaria de azi.

Însă există un râu al cărui nume românesc este foarte probabil păstrat din antichitate: Dunărea. Acest nume al fluviului nu a fost împrumutat de la slavi, unguri sau nemţi, iar forma permite existenţa unui nume antic “Donaris” din care să fie derivat.

Numele acesta este dovada că ideea că românii să fi trăit pe undeva prin Albania, Macedonia sau prin nordul Greciei este foarte improbabilă: nimeni nu ar fi păstrat numele unui râu aflat la aşa mare depărtare.

Dăm câte un punct regiunilor care au şi munţi şi acces la Dunăre: Banat, Oltenia, nord-vestul Bulgariei şi Valea Timocului din Serbia. Căutarea locului de baştină al românilor continuă.

Picasso spunea “calculatoarele sunt inutile: nu dau decât răspunsuri”. Da, oamenii caută pe google întrebări sperând la vreun răspuns. Uneori, cu aceste întrebări ajung la mine pe site. Am ales câteva întrebări prin care unii au ajuns la mine la blog, şi încerc să răspund la ele:

pot învăţa calculatoarele singure?

depinde ce înţelegi prin a învăţa: nu au voinţă proprie să pornească să înveţe de capul lor, dar prin anumiţi algoritmi de inteligenţă artificială pot să se preia date din experienţă şi să le folosească atunci când întâlneşte situaţii similare.

de unde au apărut românii?

românii au locuit de pe vremea dacilor şi a romanilor pe undeva prin munţi, însă nu e clar unde (vezi Etnogeneza românilor). Din punct de vedere genetic, nu suntem puri romani, nici puri daci, ci avem o groază de alte popoare care au contribuit, mai ales diverse triburi slave, dar şi unguri şi popoare turcice precum cumanii şi pecenegii.

de unde au venit ungurii?

de la est de munţii Ural, de undeva prin Siberia.

cum să scrii la tastatură?

păi de obicei cu degetele de la mână, dar se poate, mai greu, şi cu cele de la picioare, sau cu nasul. Cu alte organe e mai dificil.

cum se spune “prost” în engleză?

stupid

ce s-a inventat în secolul 19?

secolul XIX a cunoscut o explozie în mai toate domeniile ştiinţifice şi tehnice, dar cea mai mare influenţă au avut-o motoarele cu aburi, trenurile, uzinele de oţel, centralele electrice şi telefonul.

ce sa vizitezi in bucuresti?

Centrul istoric e în reparaţii, aşa că e bine să-l eviţi. Ai putea începe cu Muzeul Satului şi Casa Poporului.

cum pot sa invat engleza mai usor?

stai o lună în Anglia.

cum sa calatorim?

Cu maşina, cu autobuzul, cu trenul, cu avionul. Ai nevoie de buletin de identitate pentru ţările UE, paşaport pentru multe altele şi viză pentru unele, precum SUA.

cum s-au creat planetele?

la început era un nor de gaz cosmic. Sub influenţa gravitaţiei, particulele se apropie pentru a forma corpuri din ce în ce mai mari. Cele destul de masive vor putea să se “aprindă” şi să devină sori, iar cele mai mici vor putea captura ce a rămas din acel nor de gaz deoarece vor

cum se gaseste arhiva de la messenger?

e în C:\program files\Yahoo!\Messenger\Profiles

mai exista hanuri?

da. Hanul lui Manuc, de exemplu, încă mai primeşte oaspeți

Lumea modernă ne oferă o varietate nemaintâlnită de pseudo-ştiinţe alternative: medicină alternativă (cu tot felul de magneţi care ţi-i pun pe piele), fizică alternativă (cu molecule empatice), vrăjitori şi prezicători şi tot felul de teorii absurde new-age.

Însă istoria alternativă este ceva aparte: oameni rezonabili, care de altfel nu cred în prostii precum vrăjitorie şi bioenergoterapie sunt atraşi de idei măreţe despre strămoşii lor. Poate pentru că faptele de acum câteva mii de ani par un fel de poveşti pentru profani şi nu se pot dovedi false fără a cunoaşte bine cum se scrie istoria.

Un blog care prezintă astfel de bazaconii istorice este istorie.e-altfel.ro, unde autorul în general repetă ideile lui Napoleon Săvescu despre daci şi romanizare şi alte prostii care circulă prin webul şi cărticele de conspiraţii româneşti.

Ne spune că scrie astfel de articole din revoltă:

Articolul de fata este scris datorita revoltei de a auzi mereu si mereu ca suntem un popor de barbari (dacii) si ca am avut un “imens” noroc ca ne-au colonizat romanii

Mă întreb revoltă împotriva cui? Împotriva tuturor experţilor adevăraţi în istoria României, presupun. Toţi profesorii de la Facultatea de Istorie sunt nişte mincinoşi. Toate cărţile scrise de marii istorici sunt greşite. şi cine ne spune asta? Dl Săvescu din New York poate fi un medic bun, dar a fi istoric e altă mâncare de peşte. Săvescu nu are studii în domeniu, nici măcar nu ştie cum se face cercetarea în istorie şi şi-a publicat cartea pe unde a apucat, nu la vreo editură serioasă.

Cartea lui nu a fost luată în considerare de vreun istoric adevărat, dar a avut succes la public. Problema e nu că istoricii sunt opaci la nou, ci că acea carte, cât şi alte articole ale lui Săvescu nu au calitatea necesară pentru a fi luate în considerare: istoricii cer ca operele să aibă un stil riguros, fără afirmaţii hazardate şi nedovedite, nu într-un stil senzaţionalist de tabloid. Săvescu face din ţânţar armăsar şi scrie lucruri fanteziste există cu duiumul. Cel mai bun exemplu e un articol despre cucerirea Japoniei de către Carpato-Danubieni.