Guvernul anunţase o nouă lege anti-fumat care să ne aducă în Europa cu reglementările în legătură cu fumatul în public. Eram chiar entuziasmat că guvernului chiar îi pasă de sănătatea noastră.

Fumatul în restaurante şi localuri e interzis în mare parte din Europa, inclusiv Anglia, Franţa, Germania, Italia, Suedia, Norvegia, Finlanda şi altele.

Aşa vroiau să fie şi la noi, numai că legea s-a schimbat între timp, făcând reglementările să fie mult mai rele pentru nefumători decât sunt acum.

Acum, orice local trebuie să aibă în mod obligatoriu şi zone pentru nefumători. Începând din 2008, nu mai e nevoie să existe aceste zone: mai exact, fiecare local poate să decidă dacă este pentru fumători sau pentru nefumători. În practică, toate restaurantele şi localurile vor deveni cum au fost până acum un an, pentru fumători.

Proprietarii localurilor care au mai puţin de 100 de locuri pe scaune au dreptul să decidă, până la începutul anului viitor, dacă întregul spaţiu va fi destinat exclusiv fumătorilor sau nefumătorilor.

În vest, rezultatul interzicerii fumatului în restaurante şi baruri nu a fost scăderea vânzărilor acestora, ci doar scăderea numărului fumătorilor şi al cantităţii de ţigări vândute, aşa că mă întreb dacă lobby-ul producătorilor de ţigări ar fi avut ceva de-a face cu decizia de a schimba legea.

Româna are anumite cuvinte care provin din latină, dar care însă nu au fost moştenite, ci împrumutate din alte limbi, precum slava, germana şi greaca.

Exemple de astfel de cuvinte includ:

Englezii fac mâncare mai puţin palatabilă, cel puţin aşa ne spune propaganda franceză. Poate că există totuşi anumite briliante în bucătăria lor tradiţională, nu? O reţetă de-a lor puţin apreciată în zilele noastre este crow-pie, sau plăcinta de cioară. Cum de le-a venit ideea să mănânce aceste păsări, care nu arată prea îmbietor, e greu de spus, dar există reţete pe internet, iar clasa mai săracă a Angliei chiar mânca astfel de lucruri.

Cu puţină cercetare pe google, aflu că este foarte dificil să prepari ciorile, pentru că penele nu se scot uşor ca la celelalte păsări, astfel că trebuie să jupoi pielea cu totul. Mai aflăm şi că se mănâncă doar pieptul şi pulpele, că spatele e amar.

Acest site are chiar trei reţete de cioară: tocană de cioară, mâncare de cioară la oală şi evident, plăcinta de cioară. Toate trei, la fel de apetisante.

Ted Hughes, poetul, crede că cioara era simbolul totemic al Angliei înainte de a fi importat leul. Poate că are dreptate şi englezii îşi mâncau fostul simbol. În orice caz, lui Ted al nostru îi plac ciorile destul ca să-şi numească personajul principal dintr-o serie de poezii mistico-mitologice chiar aşa: Crow (Cioară).

Cu câteva zile în urmă am vrut să verific în arhiva de la yahoo messenger o parte dintr-o conversaţie, numai că apoi mi-am dat seama că acea conversaţie a fost în real-life, iar real-life-ul nu are arhive. Ce a fost spus şi nu a fost înregistrat s-a pierdut pentru totdeauna. Cum spuneau latinii, verba volant, scripta manent.

Cu excepţia cazurilor în care au fost persoane publice, avem puţine informaţii avem despre străbunicii noştri, în afară de informaţiile oficiale şi câteva amintiri transmise prin viu grai. Însă lucrurile încep să se schimbe, iar strănepoţii noştri s-ar putea să aibă o pletoră de informaţii despre noi. Posturile noastre pe bloguri, forumuri, mailurile şi arhivele de messenger, chiar căutările google prin google archive, toate acestea s-ar putea să fie păstrate.

Însă ce-ar fi dacă într-un viitor nu prea îndepărtat, tot ce trăim va fi înregistrat? O cameră video care ne însoţeşte pretutindeni ar putea înregistra tot ce vedem şi auzim, salvând astfel de informaţii într-o memori flash, şi uploadând pe un server un backup de fiecare dată când întâlneşte o conexiune wireless.

Dar este oare o idee bună să nu uităm nimic? Amintirile de obicei sunt îndulcite de creierul nostru, pentru a fi mai uşor pentru noi: de aceea, chiar pentru cele mai rele vremuri, întotdeauna vor exista nostalgici.

Am observat că mulţi (în special cei cu vederi mai de stânga) au nişte idei foarte ciudate despre ce este şi cum funcţionează piaţa de capital. O părere pe care am auzit-o este că e un fel de loterie: investeşti într-o companie sau alta ca şi cum ai alege numerele la loto: poţi să câştigi o avere sau poţi să-ţi pierzi toţi banii. În vreme ce partea cu câştigatul şi pierdutul banilor e adevărată, alegerea companiei nu ar trebui să fie la întâmplare.

De asemenea, cei care “joacă” pe piaţa de capital, marii capitalişti, cică ar fi nişte persoane malefice, care profită de pe urma clasei muncitoare şi nu dau nimic înapoi societăţii.

De ce e piaţa de capital importantă?

De fapt, piaţa de capital e cea mai importantă parte din capitalismul industrial, iar investitori iscusiţi permit economiei să se dezvolte rapid, furnizând companiilor care au potenţial bani fără dobândă şi fără garanţii.

Problema cea mai mare a oricărei economii este distribuirea resurselor: aici e probabil cea mai mare diferenţă în performanţe între economiile “socialiste” şi cele capitaliste: pur şi simplu cele capitaliste fac alegeri mult mai bune în acest domeniu. Iar cei care decid cine primeşte bani (deci, resurse) sunt acei investitori.

Dacă un investitor investeşte într-o companie care nu produce nimic şi dă faliment, îşi pierde banii, dar în acelaşi timp şi economia pe ansamblu pierde acele resurse limitate (muncă, resurse minerale, combustibili, etc), care ar fi putut să fie investite în ceva util.

Cum obţin companiile banii

O companie ar putea obţine un împrumut de la o bancă, dar pentru aceasta e nevoie de garanţii: banca nu vrea să rişte şi să ofere bani doar că o companie are potenţial.

Însă o companie poate să emită acţiuni şi să le vândă pe piaţa de capital pentru a strânge bani nereturnabili. Creşterea numărului de acţiuni în circulaţie înseamnă, în mod evident, că ceilalţi acţionari vor avea o proporţie mai mică din companie, dar, dacă acei bani sunt folosiţi în mod chibzuit, compania va avea per ansamblu o valoare mai mare.

Alte sisteme

Această piaţă de capital, care permite dezvoltarea unor proiecte de dimensiuni mari e cea care face diferenţa faţă de toate celelalte sisteme:

Cotidianul are un articol despre cum şi de ce a devenit Corneliu Baba membru al Partidului Muncitoresc Român (PMR), strămoşul PCR-ului. Articolul e interesant din punctul de vedere al unei imagini asupra vremurilor acelea. Autoarea, Alina Purcaru [blog link] chiar are un stil compasional faţă de Baba.

Însă m-au surprins şi într-un fel m-au amuzat comentariile.

Cei de la Cotidianul sunt nişte “monştri josnici”, “nişte gunoaie”, care fac un “lucru îngrozitor”, o “defăimare”, o “campanie de denigrare a valorilor româneşti”, “un glonţ către puţinele noastre valori”, “îşi discreditează propriul neam” etc.

De ce doare adevărul în România? De ce e nevoie de mituri? De ce valorile trebuie să fie neapărat pure? Da, ar fi bine să fie, dar dacă altele nu avem, putem să ne mulţumim şi cu un Eminescu anti-semit şi xenofob sau cu o tripletă legionară: Eliade, Ionescu, Cioran.

Au fost şi ei oameni, au greşit: dar asta nu ar trebui să le ştirbească valoarea. Wagner poate fi ascultat chiar dacă ştim care au fost părerile lui despre supraoamenii arieni germani şi antisemitismul lui. Nu îţi vine să invadezi Polonia când îl asculţi, aşa cum zicea Woody Allen.

Bryan Magee spunea despre el:

Uneori cred că sunt doi Wagneri în cultura noastră, complet diferiţi unul de celălalt: Wagnerul pe care-l ştiu cei care-i cunosc opera şi Wagnerul imaginat de cei care-l ştiu doar după nume şi reputaţie.

Iar, în definitiv, ce mare lucru a făcut Baba? A fost membru în partid. Ei şi? Milioane au fost.

Lumea politică modernă e complexă, însă Douglas Adams a reuşit să însumeze esenţialul într-o scurtă conversaţie, din Ghidul Autostopistului Galactic:

– Pe planeta sa, oamenii sunt oameni. Conducătorii sunt şopârle. Oamenii urăsc şopârlele şi şopârlele conduc oamenii.
– Ciudat, spuse Arthur, am crezut că ai spus că este democraţie.
– Dar este, spuse Ford. Este.
– Atunci, spuse Arthur, sperând că nu sună ridicol de obtuz, de ce nu renunţă oamenii la şopârle?
– Păi chiar nu le-a venit ideea asta, spuse Ford. Toţi trebuie să voteze, aşa că presupun că guvernul pe care l-au votat e aproximativ guvernul pe care-l vor.
– Vrei să spui că ei chiar votează şopârlele?
– Ah, da, spuse Ford dând din umeri, evident.
– Dar, spuse Arthur, ajungând la punctul esenţial, de ce?
– Pentru că dacă nu votează pentru o anumită şopârlă, spuse Ford, şopârla care nu trebuie s-ar putea să ajungă la putere.

Cam ăsta e motivul pentru care nu voi merge să votez la alegerile europene din noiembrie. Şopârla care nu trebuie (Becali) nu are decât să devină parlamentar european.

Pe moment alt sistem mai bun nu există. Democraţia cel puţin limitează puterea pe care şopârlele o au, iar puterea e temporară. Mai bine decât a avea o şopârlă dictator.

Scriam că slavii ne-au influenţat mult pe noi românii. Dar oare i-am influenţat şi noi pe ei? Nu prea. Dintre cuvintele româneşti pe care multe limbi slave le au, sunt demne de menţionat:

Românii se plâng că sunt discriminaţi, că vesticii îi privesc cu suspiciune şi că îi consideră hoţi, etc, generalizând anumite cazuri care apar prin tabloidele de la ei. Da, nu este bine să aibă o părere preconcepută despre o anumită naţiune şi să creadă că toţi sunt la fel. Fiecare persoană e diferită.

Dar totuşi, dacă ne gândim bine, noi nu suntem mai breji: ba chiar mai mult: în timp ce la ei, de obicei doar cititorii de tabloide sunt mai xenofobi, iar cei mai educaţi sunt mult mai toleranţi, la noi rasismul este foarte răspândit chiar între cei mai educaţi şi la care am avea ceva pretenţii.

De exemplu, două conversaţii cu români verzi, X şi Y:

17:54:49 X: să ştii că mie cel puţin mi se părea ciudat şi când vedeam pe stradă oameni de diferite etnii cuplaţi
17:54:52 eu: dacă oamenii ăia se iubesc, ce sa le faci? :-)
17:55:08 X: adică un chinezoi urât urât cu o blondă canadiancă cred superbă
17:55:18 X: ba nu e normal :))
17:55:27 eu: de ce să nu fie normal?
17:55:35 X: pai ce cauta aia cu ăla ..
17:55:41 X: nu pot să inţeleg

20:28:11 Y: băi dar cand am văzut nişte ţigani mizerabili în graz m-am gândit că nu era rău dacă îi extermina hitler
20:28:15 Y: ai dracu paraziţi

1. Patriotismul este disponibilitatea de a ucide şi de a fi ucis din motive triviale — Bertrand Russell

2. Patrioţii întotdeauna vorbesc despre a muri pentru ţara lor, dar niciodată despre a ucide pentru ţara lor. — Bertrand Russell

3. Patriotismul este convingerea că ţara asta este superioară tuturor celorlalte pentru că te-ai născut în ea. — George Bernard Shaw

4. Punctul esenţial la tot patriotismul este războiul: iată de ce nu sunt patriot. — Jules Renard

5. Nu veţi avea o lume liniştită până când nu veţi scăpa rasa omenească de patriotism. — George Bernard Shaw

6. Patriotismul este virtutea viciosului. — Oscar Wilde

7. Patriotismul este o formă dăunătoare şi psihopată de idioţenie. — George Bernard Shaw

8. Patriotismul este un fel de religie, este oul din care se clocesc războaiele. — Guy de Maupassant

9. Patriotismul este sclavie. — Lev Tolstoi

10. Evident că oamenii obişnuiţi nu vor război: nici în Rusia, nici în Anglia, nici în America, nici în Germania. Dar conducătorii ţării determină politica şi este întotdeauna simplu să faci oamenii să fie de partea ta: fie că este democraţie, sau o dictatură fascistă, sau un parlament sau o dictatură comunistă. Fie că îşi pot sau nu face vocea auzită, oamenii pot fi făcuţi să susţină liderii. E simplu. Tot ce trebuie să faci e să le spui că sunt atacaţi, să denunţi pacifiştii ca lipsiţi de patriotism şi că expun ţara la pericol. Funcţionează la fel în orice ţară. — Hermann Göring