Româna are anumite cuvinte care provin din latină, dar care însă nu au fost moştenite, ci împrumutate din alte limbi, precum slava, germana şi greaca.

Exemple de astfel de cuvinte includ:

A fost vorba despre nume dacice de persoane (exact zero) şi nume dacice de râuri (cu indulgenţă vreo şapte), au mai rămas numele dacice de oraşe, care sunt în număr de zero în România. De fapt există un oraş cu nume dacic, Plovdiv, derivat din Pulpudeva, dar fiind în Bulgaria nu-l putem socoti ca dovadă a continuităţii noastre.

Nu e de mirare, pentru că dacii nu şi-au păstrate localităţile, ci au fugit în munţi, nefiind nicăieri o continuitate strictă a aşezărilor, strămoşii noştri mutându-se de colo-colo salvându-se de atacurile hunilor şi altor barbari din est.

Dar totuşi, ce nume au rămas din vremea antică? “Abrud” din “Abruttum” şi “Oltina” din “Altinum” sunt singurele cazuri clare, în care putem spune că sunt oraşe cu nume adevărat vechi, chiar dacă în cazul Oltinei ne-a venit printr-un intermediar slav. “Hârşova” din “Carsium” şi “Piatra-Neamţ” din “Petrodava” sunt doar ipoteze, neviind clară evoluţia lor, iar numele Berzoviei pare a fi slav, de la “brzo”, rapid.

Dar mai există şi o localitate numită “Capidava” în Judeţul Constanţa, însă a fost redenumită de Ceauşescu, iniţial numindu-se “Calichioi”, din turceşte “Kaleköy”, însemnând “satul fortificat”.

Un argument pentru teoria continuităţii căruia i se dă mare importanţă în istoria noastră este cel al numelor de râuri păstrate din antichitate.

Eu spun că aceste nume nu dovedesc o continuitate a românilor, ci doar că tot teritoriul nu a fost pustiu, că a fost locuit în continuu de cineva. De cine, e greu de spus: majoritatea numelor de râuri nu prezintă semne că ar fi fost în română încă din antichitate, deci ar fi putut fi păstrate de alţii şi împrumutate de noi.

De exemplu, transformarea “a”-ului în “o” în Olt nu se poate explica nicidecum în română, dar este acceptabilă în limbile slavice. Se poate ca noi să-l fi luat de la slavi, care au luat numele de la daci.

Numărul de râuri despre care se crede că sunt antice mai este umflat uneori cu râuri precum Ordessos - Argeş (numele actual pare a fi peceneg) sau Hierasus - Siret, ale cărui nume antice probabil că nu au nimic de-a face cu numele din prezent.

De fapt, numărul de nume de râuri nu spune nimic despre continuitate: bulgarii au chiar mai multe nume antice de râuri păstrate, dar nu se poate vorbi de o continuitate bulgărească în Balcani: se ştie că slavii au venit prin secolul VII-VIII şi au împrumutat numele de la tracii, grecii şi latinii pe care i-au întâlnit în Bulgaria de azi.

Însă există un râu al cărui nume românesc este foarte probabil păstrat din antichitate: Dunărea. Acest nume al fluviului nu a fost împrumutat de la slavi, unguri sau nemţi, iar forma permite existenţa unui nume antic “Donaris” din care să fie derivat.

Numele acesta este dovada că ideea că românii să fi trăit pe undeva prin Albania, Macedonia sau prin nordul Greciei este foarte improbabilă: nimeni nu ar fi păstrat numele unui râu aflat la aşa mare depărtare.

Dăm câte un punct regiunilor care au şi munţi şi acces la Dunăre: Banat, Oltenia, nord-vestul Bulgariei şi Valea Timocului din Serbia. Căutarea locului de baştină al românilor continuă.

…iar cei care nu cred Marele Adevăr sunt fie închişi la minte, fie vânduţi intereselor străine. Pornind din leagănul lor carpato-danubian, dacii, împreună cu strămoşii lor, proto-dacii au cucerit Europa, Asia (din Irak până în Japonia), America (şi de sud şi de nord) şi probabil că ar mai fi continuat să cucerească alte continente dacă nu ar fi inventat navele spaţiale cu care au plecat să colonizeze galaxia. Dar nu-i nimic, noi vom redeveni centrul universului când în câteva zeci de ani se vor întoarce spunând în vechea şi frumoasa lor limbă “mânz, barză, viezure, mazăre…”.

Dacomania nu este ceva nou: ea a existat încă din secolul XIX, cel mai de seamă reprezentant fiind Bogdan Petriceicu Hasdeu, a fost urmat de Densuşanu, dar popularitatea dacismului a crescut atunci când Ceauşescu a impus-o ca doctrină naţională oficială, cu ajutorul unor prieteni foşti legionari de prin străinătate, precum Drăgan.

E nevoie doar de puţină imaginaţie!

Problema principală cu aceste afirmaţii ale daciştilor este faptul că sunt pseudo-ştiinţifice. Există puţine informaţii despre daci şi e uşor să tragi concluzii exagerate sau chiar fanteziste, îţi trebuie doar puţină imaginaţie.

De exemplu, Napoleon Săvescu ne spune că limba dacă ar fi fost aceeaşi cu limba latină, ignorând toate cunoştinţele noastre despre acea limbă. Nu sunt multe lucruri ştiute, dar există poate mai mult de două sute de cuvinte şi nume dacice păstrate din antichitate: numele de locuri dacice, nume de persoane, nume de plante dacice şi cele câteva cuvinte care au rămas scrise. Au fost ele stâlcite de scribii greci şi latini, dar nici unul din acestea nu poate fi explicat prin latină. Dacă s-ar fi întâmplat ca limba dacică să fie aceeaşi cu latina, oare nu ar fi scris despre asta grecii sau romanii?

Dacă avem imaginaţie, de ce n-am spune că dacii au fost nemţi? Dimitrie Cantemir, acum câteva sute de ani credea că dacii ar fi fost unul şi acelaşi popor cu saşii din Transilvania: într-adevăr, “daci” seamănă cu “deutsch”. Jordanes îi confunda pe geţi cu goţi şi făcea o istorie comună a geţilor şi goţilor. şi ipoteza asta are cam tot atâta valoare cât cea cu limba latină, cuvintele dacice pe care le ştim nu se pot explica nici cu o limbă, nici cu altă.

Strămoşii noştri trebuie să fie fost măreţi. De ce? Pentru că sunt ai noştri!

Multe din cuvintele despre care se crede că au fost moştenite din limba dacă sunt asemănătoare cu unele din albaneză. Ar putea ca dacii noştri să fie cumva un fel de albanezi? Blasfemie! Strămoşii noştri erau grozavi, cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, iar descendenţii lor au fondat Imperiul Roman.

De fapt, din felul cum arată acele cuvinte albaneze, se pare că pe vremea romanilor, strămoşii albanezilor şi strămoşii românilor deja vorbeau două dialecte distincte. De fapt, este chiar foarte probabil ca să nu fi existat o “limbă dacă”, ci să fi fost doar un ansamblu de dialecte, posibil destul de diferite între ele, dar înrudite.

Săvescu ne spune că cei care nu-i cred balivernele îşi dispreţuiesc trecutul şi strămoşii. Nu-i aşa. Ce dovadă mai mare de respect este decât cunoaşterea şi acceptarea strămoşilor aşa cum au fost ei? Ce rost are să credem într-o lume fantastică a dacilor care au inventat totul, de la apa caldă la pâinea feliată?

Sunt puţine cuvinte ţigăneşti în română, majoritatea însă sunt în argou. De fapt, nu e ceva neobişnuit ca pentru o limbă, argoul să conţină cuvinte ţigăneşti: ele se găsesc nu numai în limbile din estul Europei, ci şi la cele din vest, mai ales în Spania şi Anglia. (spre deosebire de francezi care au argoul arabizat).

Evident, termenii împrumutaţi nu sunt prea filozofici, însă sunt trei cuvinte pentru a fura (a ciordi, a mangli, a şuti), două pentru a bate (a cafti şi a mardi), două cuvinte pentru bani (lovele şi biştari), superlative (nasol, mişto, şucar) şi termeni sexuali.

Aici este o listă cu 44 de cuvinte de origine ţigănească. Unele sunt folosite chiar des, altele mai puţin. Majoritatea sunt luate din dex. Probabil că mai sunt şi altele, de care nu am auzit. Dacă ştii unele noi, scrie un comentariu!

Elementele antice în onomastica românească sunt aproape inexistente. Mă refer aici la prenumele care au rămas în limba română pe parcursul evoluţiei ei, din antichitate până acum, nu la numele latine precum Traian, Virgil, Corneliu, Liviu, Titu, Ovidiu, Tiberiu, etc. care au fost împrumutate în secolul XIX.

Vechimea unui cuvânt nu e greu de aflat de obicei: toate cuvinte din română au suferit aceleaşi schimbări fonetice. Dacă nu au fost aplicate aceste schimbări, înseamnă că acele cuvinte au fost împrumutate mai târziu.

Majoritatea numelor româneşti fie sunt slave, precum Radu, Bogdan, Răzvan, fie greceşti, ungureşti sau împrumuturi mai recente. Multe dintre numele creştine standard folosite curent în ziua de azi au fost preluate de la greci prin intermediul slavilor: Vasile, Ilie, Nicolae, etc.

Dar nu avem şi nume de-ale noastre, vechi şi neaoşe româneşti, de dinainte de a-i întâlni pe slavi şi pe greci?

Câteva avem, nume creştine vechi preluate direct din latină, dar nu prea sunt în uz curent: Nicoară < Nicolas, Georgiu/Georz < Georgius, Pătru < Petrus; Medru < Dimitrius, Îndrea < Andreas. Însă din limba dacă nu avem nici măcar un nume păstrat.

Ce s-a întâmplat cu pletora de vechi nume latineşti, nimeni nu ştie. S-au pierdut în negura timpului. Este o minune că limba noastră latină s-a păstrat, dar atât de multe elemente de cultură latină s-au pierdut.

O parte destul de neglijată în istoria României este influenţa slavilor: nu neapărat influenţa ţărilor slave, precum Rusia sau Polonia sau influenţa liturghiei slavone, ci influenţa populaţiei slavice care trăia pe terioriul ţării noastre, coabitând cu românii.

Dovezi că au fost slavi pe aici sunt destule: fiecare judeţ din România are nume de locuri de origine slavă, mai multe sau mai puţine, dar există. De exemplu, fieful Miticălandiei, Judeţul Ilfov are un nume clar slav, iar locuri cu nume slave prin acest mic judeţ sunt destule: Ciorogârla (”râul negru”, nu are nici o legătură cu ciorile), Snagov (de la сняг, adică zăpadă), Ciocovaliştea, Colentina, Jilava etc.

Coabitarea nu e nici ea greu de dovedit: slavii îi numeau pe români “vlahi” (cu o formă de plural “vlas”), iar locurile în care locuiau “vlăsii”, uneori astfel de nume slave ale localităţilor care erau româneşti au rămas. Există astfel de toponime prin mai toată ţara: Vlăşcuţa (Argeş), Vlaha (Cluj), Vlahii (Constanţa), Vlăsceni (Dâmboviţa), Vlaşin (Giurgiu), Vlăhiţa (Harghita), Vlaşca (Ialomiţa), Moara Vlăsiei (Ilfov), Voloşcani (Vrancea), etc. Poate părea ciudat că în unele cazuri nu există vreo localitate slavă la mai puţin de câteva sute de km, dar slavii au locuit prin mai toată ţara înainte de a fi asimilaţi de români.

Şi ce am luat de la ei? Păi cam de toate: cuvinte, expresii, proverbe, folclor, mitologie, elemente de port tradiţional, tradiţii de orice fel, de la întâmpinarea cu pâine şi sare până la mâncatul colivei şi cozonacului şi de la zmei la vârcolaci. Probabil că jumătate din tot ce considerăm pur românesc este împrumutat de la slavi, dar de multe ori adaptat şi îmbunătăţit.

A existat o perioadă în care aşa-zişii patrioţi credeau că tot ce e românesc trebuie să fie de origine latină (până şi toponimele slave se explicau ca fiind latine, de exemplu Craiova ca venind din Castranova, iar Slatina ca fiind din latinescul Salatina), dar acum e mai la modă ca totul să fie moştenire de la daci.

De fapt, în multe domenii, ce am moştenit de la daci şi romani este insignifiant în comparaţie cu ce am împrumutat de la slavi. Puţine mituri şi obiceiuri s-au păstrat de la romani, şi chiar şi mai puţine de la daci. E adevărat că sunt unele părţi originale, dar nu par a fi moştenite din antichitate, iar asocierea lor cu puţinul pe care-l ştim despre daci este wishful thinking.

E greu de spus ce minunăţie i-a făcut pe români să-şi uite atât trecutul (a trebuit să împrumutăm până şi cuvântul Roma de la slavi, “Râm”), cât şi mai toată cultura de origine latină. În orice caz, nu a fost din cauza unui timp de pace şi prosperitate.

Cum să scrii cu diacritice româneşti cu o tastatură englezească. Varianta cea mai simplă ar fi să foloseşti layoutul oferit în mod implicit de Windows, dar aşezarea tastelor este neobişnuită şi multe caractere speciale nu pot fi accesate uşor. Aceasta este cu atât mai importantă pentru programatori, care au nevoie de astfel de caractere. Însă Microsoft ne oferă un mic progrămel numit Keyboard Layout Creator, cu care putem să ne aşezăm noi tastele cum vrem.

Dacă nu avem timp de aşa ceva, mai avem o şansă: downloadează acest fişier (layout.zip), dezarhivează-l, rulează Layout04.msi, iar apoi din Control Panel → Regional and language options → tabul Languages → Details → se poate adăuga (Add) un nou layout numit “Romanian (Bogdan)”. După ce este selectată acest layout, se poate scrie:

Sunt multe bloguri româneşti care sunt în engleză. Mă întrebam de ce sunt în engleză? Pentru că o fi la modă? Poate pentru că autorii sunt atât de siguri de valoarea operelor lor încât au nevoie de universalitate şi nu vor să se limiteze doar la vorbitorii de română? Deşi, judecând după cei care scriu comentariile, doar românii citesc acele blogurile. Să exerseze engleza? Oricum, majoritatea scriitorilor de bloguri fac destul de multe greşeli în enleză.

De fapt, xenofilia nu e ceva nou în România, începând din vechime cu acei strămoşi care au adoptat rapid limba cuceritorilor latini şi ajungând în secolul 19, când existau destule reviste în limba franceză pentru l’élite roumaine.