Probabil că cel mai important lucru care-i lipseşte Bucureştiului este un centru care să poată fi vizitat pe jos. E imposibil să vizitezi ce aveam acum, din două motive: clădirile sunt dărăpănate şi nu există o zonă pietonală. Chiar dacă nu avem arhitectura Pragăi, dar s-ar putea măcar renova ce avem sau măcar s-ar putea face un plan urbanistic coerent, fără clădiri nepotrivite.

Bucureştiul este una dintre puţinele capitale europene care nu are un centru pietonal, unde să te poţi plimba într-o frumoasă zi de primăvară: peste tot sunt maşini, e zgomot, fum, aglomeraţie, iar pe străduţele mai mici, sunt trotuare în stare proastă, şi pe deasupra, mai sunt parcate şi maşini, trebuind să faci slalom printre acestea şi maşinile de pe stradă pentru a înainta.

Mare parte din centru ar trebui să fie fără maşini, dar acum nu se poate aceasta: bucureştenii care vor să ajungă din partea de sud în cea de nord a oraşului traversează prin centru, variante nu prea există: şoseaua de centură este în stare proastă, este lent, aglomerat şi doar câte o bandă pe sens. Soluţia ar fi construirea rapid a unei autostrăzi de centură, cu trei benzi pe sens şi pe care să se poată merge cu viteză mai mare. Pistele de biciclete ar fi de asemenea ceva dezirabil, putând să descongestioneze măcar o parte din trafic.

Liniştea este ceva care lipseşte în general în Bucureşti: până acum nu am mai ajuns într-o altă capitală unde şoferii să fie atât de nerăbdători la stop şi atât de gălăgioşi cu claxonul, nici măcar în Balcanii noştri pe care dăm vina pentru toate influenţele nefaste: croaţii sunt destul de calmi la volan şi nu se enervează atât de repede, iar sârbii nu-s mult diferiţi.

Probemele cele mai importante nu sunt din cauza lipsei banilor, care se folosesc pe inutilităţi precum schimbatul bordurilor, ci lipsa unei strategii care să facă oraşul mai atractiv şi al simplei atenţii pentru detalii, precum problema gunoiului. O soluţie interesantă la curăţenie se găseşte în Zagreb, unde măturători cu nişte triciclete speciale cu un tomberon se găsesc în tot oraşul, având grijă să golească coşurile de gunoi şi să ia eventualele gunoaie din stradă sau de pe trotuar.

Există un proiect numit (cam neinspirat) TUB care are multe părţi bune, dar au mai fost şi altele şi nimic nu s-a făcut până acum, aşa că e puţin probabil să se ajungă la implementarea acestuia, în special ţinând cont de primarul general pe care-l avem.

Videanu ne-a promis în campania electorală că va face un “inel verde” în jurul capitalei pentru a preveni praful Bărăganului să ajungă în Bucureşti. Au trecut doi ani de când a fost ales şi nimic nu s-a întâmplat, ba chiar s-a trecut la tăiatul celor puţini copaci pe care-i avem pentru a se construi circuitul auto Bucharest Ring sau doar pentru a se construi parcări. Trebuia să aşteptăm şi atunci nu am fi fost dezamăgiţi.

Am învins. Care noi? Cumva băsescienii? Nuuu, noi cei care nu am mers la vot. Pentru prima dată, la un scrutin, prezenţa a fost sub 50%. Dacă în 1990, prezenţa ajungea la 86%, aceasta a scăzut treptat, ajungând la un patetic 44% şi nedând semne de revigorare.

Astfel că rezultatele au fost în acest fel:

56% — absenţi — cei care cred că şi unii şi-alţii sunt prea corupţi ca să merite atenţia.

Okay, dar totuşi de ce să nu votăm? O mulţime de tineri din mediul urban sunt foarte mari susţinători ai lui Băsescu. Evident, un politician demagog cu gura mare, care se înjură cu toată lumea, cu tupeu şi nesimţire se potriveşte de minune cu personalitatea acelor votanţi.

Băsescu uneori se înţelege foarte bine cu Becali, că doar sunt făcuţi din acelaşi aluat. Băsescu al nostru e un Becali light, e nesimţit, dar nu la nivelul lui Becali. Printre asemănările dintre ei, se află înjuratul ziariştilor. După celebrul episod cu un ziarist numit “găozar“, Băsescu numeşte o reporteriţă ţigancă împuţită. Părerea băsescienilor e că înjurăturile sunt cu totul justificate pentru că “ziariştii şi-o merită”.

Urmează eternele certuri cu Tăriceanu, Băsescu părând că singurul lui scop ca preşedinte e să-i pună beţe-n-roate lui Tăriceanu, de parcă alte lucruri de rezolvat nu ar exista.

Băsescu este prezentat de susţinătorii lui ca un cruciat care luptă pentru dreptate, când de fapt este un politician corupt, bădăran care luptă pentru propriile interese politice şi pentru grupurile de interese care-l susţin. Despre celebrele scandaluri de corupţie (programele guvernamentale “construcţia autostrăzilor pentru prietenii nostri” şi “curent ieftin pentru băieţii noştri”), băsescienii susţin tare că “ce, dacă tu ai fi preşedinte, nu ţi-ai ajuta prietenii? e ceva omenesc!”, de parcă a fura şi a fi necinstit sunt cele mai normale lucruri din lume.

Cei care s-au săturat de Băsescu şi nesimţirea lui sunt numiţi “egoişti” sau că “nu-şi iubesc ţara”. Oare? Poate că unii şi-au dat seama că oricum oamenii politici nu influenţează chiar atât de mult ţara pe cât se crede, iar dacă vrem s-o schimbăm, trebuie s-o facem noi nu să aşteptăm politicienii. În orice caz, indiferent de cât de proastă e conducerea, suntem în Uniunea Europeană şi la dictatură sau războaie nu mai ajungem, aşa că poate să fie oricine vrea la cârmă. Iar când vom reuşi să ne schimbăm noi, vom avea şi lideri mai buni..

Eu l-am votat în 2004, dar acum nu mai cred că merită, m-a dezamăgit în modul în care s-a comportat şi nu vreau să-i mai legitimez compartamentul prin votul meu, valibil cu toate partidele pe care le avem acum. Când lucrurile se vor schimba, voi reveni să votez, dar până atunci, nu merită nici să ies din casă până la şcoala care se află la 200 metri.

Împreună cu multe alte concepte din vest importate şi la noi în ţară, a venit şi Libertarianismul, numai că, aşa cum şi alte concepte au fost înţelese greşit. Libertarianismul nu înseamnă întocmai “fac ce vreau eu”, ci există şi o limitare: libertatea celorlalţi, pe care n-am voie să o încalc.

Un exemplu l-am întâlnit la un blog românesc în engleză numit în mod stupid Blog Bucharest — Europe’s Worst Capital. Autorul blogului se proclamă “libertarian”, dar reuşeşte să încalce cele mai importante două principii de bază ale libertarianismului:

1. Respectarea libertăţii celorlalţi
   

   As an occasional smoker and full-time libertarian I do not welcome anti-smoking legislation.

   Nefumătorii au dreptul să nu respire fumul toxic al altora. Ripostele de genul “să stea acasă dacă nu le place fumul” contravin tocmai esenţei libertarianismului: îmi limitează mie, ca nefumător, libertatea de a alege.

2. Respectarea proprietăţii celorlalţi, linkuind un site al firmei “Gabriel Resources” în legătură cu Roşia Montană. Pentru ca acel proiect să demareze, este nevoie ca statul român să desproprietărească anumite persoane care nu vor să-şi vândă casele şi terenurile firmei Gabriel.

Bătălia Internetului
Parte din Războiul pentru eliberarea informaţiei şi puterii de decizie
Scenă de luptă dintre piraţii care downloadează muzică şi companiile muzicale.
Dată 1999-2020 Loc Lumea largă Rezultat Instaurarea democraţiei electronice
Combatanţi
Poporul electronic	Guvernul analogic
Comandanţi
Richard Stallman, Linus Torvalds, Jimbo Wales, alţii	CEO-ii corporaţiilor politicieni corupţi
Forţă
miliarde de persoane companiile inovatoare	mii de avocaţi companiile reacţionare
Victime
necunoscute	necunoscute

Bătălia internetului se referă la bătălia susţinută la nivel global împotriva guvernelor şi corporaţiilor care vor să-şi păstreze şi în era digitală vechile priveligii.

Poate că aşa va începe un articol din Wikipedia despre această luptă, care deja a început. Este greu de precizat care va fi scara conflagraţiei şi cât de greu vor renunţa guvernele şi marile corporaţii, dar rezultatul este unul singur. S-a dovedit de multe ori că nu se pot opri inovaţiile tehnice prin mijloace legislative.

Despre ce este vorba în acest război? În primul rând despre eliberarea cunoaşterii şi informaţiei, în toate variantele lor. Internetul ne oferă posibilitatea de a avea acces instantaneu la orice informaţie a umanităţii, orice cântec, orice carte, orice film creat vreodată. Însă în cele mai multe cazuri este ilegal: a oferi aproape orice operă creată în ultimii o sută de ani este contrar legii dreptului de autor.

Cu toate acestea, în subteran există tehnologii P2P (de exemplu DC++, BitTorrent), care permit împărtăşirea (shareuirea) cu alţii a acestor informaţii: muzică, filme, e-cărţi. Guvernul şi marile corporaţii nu stau cu mâinele în sân văzând cum puterea lor — care vine tocmai din desfacerea fizică (CD-uri, DVD-uri, cărţi de hârtie) a informaţiei — poate fi pierdută. De aceea, există ofensiva RIAA, care a dat în judecată zeci de mii de persoane, pentru a speria şi a descuraja P2P-ul.

Rezultatul însă nu este pe măsura aşteptărilor marilor corporaţii: mai mult de jumătate din internauţi downloadează muzică şi filme. Aici este ceva interesant: s-a ajuns ca să fie mai mulţi care să NU respecte acea lege decât cei care o respectă. În mod normal, într-o democraţie adevărată, s-ar schimba legea după dorinţele poporului, dar, deh…

Cum legea nu se poate schimba, este posibil să se creeze o cultură alternativă liberă: Linuxul ca reacţie la restricţiile Windows, Wikipedia ca reacţie la enciclopedii non-free precum Britannica şi Encarta. La muzică, de asemenea există muzica indie (cu publisheri independenţi şi atitudinea do-it-yourself), care din nefericire e cam puţin cunoscută în România.

În al doilea rând, partea care e cea mai importantă: power to the people! Blogurile, Wikipedia, Myspace, Youtube: utilizatorii obişnuiţi deja pot să creeze conţinut, iar vocea lor poate fi făcută simţită. Acest fapt a fost deja recunoscut de revista TIME, care a acordat titlul de Persoana anului 2006 ŢIE, adică internautului.

Acesta este doar începutul: va urma democraţia virtuală pe internet: niciodată nu a fost mai uşor ca poporul să fie consultat. E doar o problemă de timp până când se va schimba paradigma politicii, iar comunicaţiile prin internet vor avea un rol central.

Succes cu revoluţia digitală şi ne vedem la următoarea: Revoluţia Inteligenţei Artificiale sau Singularitatea Tehnologică. Până atunci, browsing şi blogging plăcut!

Inevitabilul s-a produs: România a făcut încă un pas spre o cenzură religioasă de evul mediu: a fost votată noua lege a cultelor, care la propunerea cultului musulman (şi cu susţinerea tuturor celorlalte culte), are un paragraf care interzice defăimarea religioasă ofensa adusă simbolurilor religioase. Adică probabil ceva asemănător cu ce găsim în ţări precum Iran.

Legea este destul de neclară pentru a nu spune ce înseamnă defăimarea religioasă, dar în orice caz este o piedică la libera exprimare. Cei mai afectaţi vor fi artiştii (care au parodii asupra religiei) cât posibil şi ziariştii care investighează anumite biserici. Dacă un ziarist afirmă că pentru ca un preot ortodox să obţină o parohie în Bucureşti trebuie să plătească o şpagă de 15.000 €, o fi oare aceasta o defăimare a BOR ? Sau poate chiar teoria evoluţiei să fie cenzurată: teoria contrazice destule lucruri scrise în Biblie: afectează credibilitatea ei şi poate fi o defăimare, nu? (vezi Rusia)

Ceea ce este şi mai uimitor este că un singur deputat a votat împotrivă, iar presa mainstream abia a menţionat incidentul.
Legături: Humanism.ro, Liberalism.ro

Parcul se pare că atrage tot felul de activităţi politice: în acelaşi parc, pe o bancă se găsea un pliant manifest, tipărit mai mult ca sigur de către nişte binevoitori social-democraţi.

Acest pliant ne informează că alianţa PNL-PD e de vină pentru creşterea preţului la benzină. Cine ar fi crezut că Tăriceanu şi ai lui influenţează preţul mondial al petrolului, care s-a dublat în ultimii ani.

Nu aş fi vrut ca primul post să fie despre politică, dar, în fine… Astăzi eram prin parc şi întâmplător aud nişte moşi discutând înflăcărat despre subiecte actuale, mai exact despre România, Uniunea Europeană şi economia noastră mioritică. Printre frânturile de frază care au ajuns la mine se afla “îţi spun eu: ăştia nu vor decât să fim o piaţă de desfacere”. Interesant, acest buzz-word “piaţă de desfacere” este destul de popular şi folosit de aceeaşi categorie de oameni cu “nu ne vindem ţara”.

Însă, din punct de vedere economic este absurd a spune aşa ceva: pentru a fi o piaţă de desfacere, e necesar să produci şi tu ceva. Nu se poate să cumperi un BMW dacă nu ai bani, iar bani nu ai decât dacă produci ceva ca să vinzi în exterior. UE are nevoie să existe o clasă de mijloc în România dacă vor să ne vândă BMW-uri şi brânza lor Camembert.

Apoi, mai este şi o neînţelegere a structurilor UE şi a fondurilor de dezvoltare. O avea UE multe hibe şi capcane, dar aceasta nu este una dintre ele: UE îţi dă bani pentru a începe o afacere care să producă ceva local. Cine are idei viabile şi plan de afaceri detaliat, îi primeşte. Şi aici vorbim de sume mult mai mari decât importurile României din UE: este vorba de zeci de miliarde de €.