Cotidianul are un articol despre cum şi de ce a devenit Corneliu Baba membru al Partidului Muncitoresc Român (PMR), strămoşul PCR-ului. Articolul e interesant din punctul de vedere al unei imagini asupra vremurilor acelea. Autoarea, Alina Purcaru [blog link] chiar are un stil compasional faţă de Baba.

Însă m-au surprins şi într-un fel m-au amuzat comentariile.

Cei de la Cotidianul sunt nişte “monştri josnici”, “nişte gunoaie”, care fac un “lucru îngrozitor”, o “defăimare”, o “campanie de denigrare a valorilor româneşti”, “un glonţ către puţinele noastre valori”, “îşi discreditează propriul neam” etc.

De ce doare adevărul în România? De ce e nevoie de mituri? De ce valorile trebuie să fie neapărat pure? Da, ar fi bine să fie, dar dacă altele nu avem, putem să ne mulţumim şi cu un Eminescu anti-semit şi xenofob sau cu o tripletă legionară: Eliade, Ionescu, Cioran.

Au fost şi ei oameni, au greşit: dar asta nu ar trebui să le ştirbească valoarea. Wagner poate fi ascultat chiar dacă ştim care au fost părerile lui despre supraoamenii arieni germani şi antisemitismul lui. Nu îţi vine să invadezi Polonia când îl asculţi, aşa cum zicea Woody Allen.

Bryan Magee spunea despre el:

Uneori cred că sunt doi Wagneri în cultura noastră, complet diferiţi unul de celălalt: Wagnerul pe care-l ştiu cei care-i cunosc opera şi Wagnerul imaginat de cei care-l ştiu doar după nume şi reputaţie.

Iar, în definitiv, ce mare lucru a făcut Baba? A fost membru în partid. Ei şi? Milioane au fost.

Lumea politică modernă e complexă, însă Douglas Adams a reuşit să însumeze esenţialul într-o scurtă conversaţie, din Ghidul Autostopistului Galactic:

– Pe planeta sa, oamenii sunt oameni. Conducătorii sunt şopârle. Oamenii urăsc şopârlele şi şopârlele conduc oamenii.
– Ciudat, spuse Arthur, am crezut că ai spus că este democraţie.
– Dar este, spuse Ford. Este.
– Atunci, spuse Arthur, sperând că nu sună ridicol de obtuz, de ce nu renunţă oamenii la şopârle?
– Păi chiar nu le-a venit ideea asta, spuse Ford. Toţi trebuie să voteze, aşa că presupun că guvernul pe care l-au votat e aproximativ guvernul pe care-l vor.
– Vrei să spui că ei chiar votează şopârlele?
– Ah, da, spuse Ford dând din umeri, evident.
– Dar, spuse Arthur, ajungând la punctul esenţial, de ce?
– Pentru că dacă nu votează pentru o anumită şopârlă, spuse Ford, şopârla care nu trebuie s-ar putea să ajungă la putere.

Cam ăsta e motivul pentru care nu voi merge să votez la alegerile europene din noiembrie. Şopârla care nu trebuie (Becali) nu are decât să devină parlamentar european.

Pe moment alt sistem mai bun nu există. Democraţia cel puţin limitează puterea pe care şopârlele o au, iar puterea e temporară. Mai bine decât a avea o şopârlă dictator.

Românii se plâng că sunt discriminaţi, că vesticii îi privesc cu suspiciune şi că îi consideră hoţi, etc, generalizând anumite cazuri care apar prin tabloidele de la ei. Da, nu este bine să aibă o părere preconcepută despre o anumită naţiune şi să creadă că toţi sunt la fel. Fiecare persoană e diferită.

Dar totuşi, dacă ne gândim bine, noi nu suntem mai breji: ba chiar mai mult: în timp ce la ei, de obicei doar cititorii de tabloide sunt mai xenofobi, iar cei mai educaţi sunt mult mai toleranţi, la noi rasismul este foarte răspândit chiar între cei mai educaţi şi la care am avea ceva pretenţii.

De exemplu, două conversaţii cu români verzi, X şi Y:

17:54:49 X: să ştii că mie cel puţin mi se părea ciudat şi când vedeam pe stradă oameni de diferite etnii cuplaţi
17:54:52 eu: dacă oamenii ăia se iubesc, ce sa le faci? :-)
17:55:08 X: adică un chinezoi urât urât cu o blondă canadiancă cred superbă
17:55:18 X: ba nu e normal :))
17:55:27 eu: de ce să nu fie normal?
17:55:35 X: pai ce cauta aia cu ăla ..
17:55:41 X: nu pot să inţeleg

20:28:11 Y: băi dar cand am văzut nişte ţigani mizerabili în graz m-am gândit că nu era rău dacă îi extermina hitler
20:28:15 Y: ai dracu paraziţi

1. Patriotismul este disponibilitatea de a ucide şi de a fi ucis din motive triviale — Bertrand Russell

2. Patrioţii întotdeauna vorbesc despre a muri pentru ţara lor, dar niciodată despre a ucide pentru ţara lor. — Bertrand Russell

3. Patriotismul este convingerea că ţara asta este superioară tuturor celorlalte pentru că te-ai născut în ea. — George Bernard Shaw

4. Punctul esenţial la tot patriotismul este războiul: iată de ce nu sunt patriot. — Jules Renard

5. Nu veţi avea o lume liniştită până când nu veţi scăpa rasa omenească de patriotism. — George Bernard Shaw

6. Patriotismul este virtutea viciosului. — Oscar Wilde

7. Patriotismul este o formă dăunătoare şi psihopată de idioţenie. — George Bernard Shaw

8. Patriotismul este un fel de religie, este oul din care se clocesc războaiele. — Guy de Maupassant

9. Patriotismul este sclavie. — Lev Tolstoi

10. Evident că oamenii obişnuiţi nu vor război: nici în Rusia, nici în Anglia, nici în America, nici în Germania. Dar conducătorii ţării determină politica şi este întotdeauna simplu să faci oamenii să fie de partea ta: fie că este democraţie, sau o dictatură fascistă, sau un parlament sau o dictatură comunistă. Fie că îşi pot sau nu face vocea auzită, oamenii pot fi făcuţi să susţină liderii. E simplu. Tot ce trebuie să faci e să le spui că sunt atacaţi, să denunţi pacifiştii ca lipsiţi de patriotism şi că expun ţara la pericol. Funcţionează la fel în orice ţară. — Hermann Göring

În Zimbabwe este o criză. Nimic neobişnuit, veţi spune: în Africa, în fiecare zi este câte o criză nouă. Dar Zimbabwe este un caz special, pentru că pe vremuri era printre cele mai dezvoltate ţări din zonă.

Fiind într-o zonă cam neprielnică, colonizarea a început mai târziu: au venit nişte colonişti albi (rasişti, evident) care şi-au construit nişte ferme şi care au condus ţara până la independenţa din 1980. O perioadă a mers chiar bine. De fapt, Zimbabwe era dată ca exemplu pozitiv: într-un continent flămând, erau în stare nu numai să-şi hrănească populaţia, ba chiar să şi exporte.

Mugabe, preşedintele de sorginte marxistă promitea să facă lucrurile să fie şi mai bune, pentru toţi. La început, vestul, îl priveşte chiar cu simpatie. Însă Mugabe, observând cum albii deţin jumătate din suprafaţa agricolă a ţării, a decis să confişte acele ferme şi să-i prigonească. Or fi învăţat ce-i rasismul de la albi.

Fermele au ajuns mai ales în mâinile prietenilor şi aliaţilor săi politici. Dar, odată cu proprietarii fermelor, au plecat şi cei care aveau cunoştinţe în întreţinerea fermelor: zimbabwenii sunt în mod tradiţional păstori, iar agricultura necesită ceva cunoştinţe specializate. Aşa s-a ajuns ca din ţară exportatoare să ajungă la o lipsă de alimente pe care o simt acum. Mugabe dă vina pe secetă, dar e clar că e mai mult decât atât.

Comunitatea internaţională a fost deranjată de rasismul din Zimbabwe, iar ajutoarele au fost oprite, mai puţin hrana distribuită de Naţiunile Unite. Companiile vestice evită să investească, deoarece nu este o investiţie sigură: Mugabe poate să confişte fabricile în orice moment. Speranţa de viaţă este una din cele mai mici din lume (37 de ani), inflaţia a ajuns deja la zeci de mii la sută, iar şomajul e de aproape 80%.

Acum Zimbabwe este destul de izolată, iar toată lumea aşteaptă colapsul şi înlocuirea lui Mugabe. Altă soluţie nu există pentru Zimbabwe: nu are resurse, să se dea mare şi tare ca Hugo Chavez, este prea puţin dezvoltată şi educată să reziste precum Cuba şi prea puţin disciplinată să devină un “rai comunist” precum Coreea de Nord.

Naţionalismul este dificil de definit, dar probabil cea mai simplă definiţie este “doctrina care te face să crezi că naţiunea ta este cea mai grozavă din lume”. Însă deseori naţionalismul este amestecat cu xenofobia şi extremismul.

Dar ce înseamnă naţionalismul românesc? E un amestec foarte heterogen: fiecare are părerea lui despre cum este naţiunea română. În general, înseamnă să crezi în una sau mai multe idei din acestea: unele sunt mai cunoscute, altele mai obscure, dar toate sunt autentice:

Altermedia este unul dintre puţinele bloguri fasciste din România: acum câteva luni au anunţat plini de mândrie a 80-a aniversare a Mişcării Legionare, o manifestare tolerată de autorităţi, deşi legionarii au fost cea mai violentă şi antisemită organizaţie din istoria României, vezi pogromul din Bucureşti, în special celebrele evenimente de la abator.

În orice caz, această organizaţie ne informează că:

Studiu american: Familiile acuzate de neglijenţă sau abuz faţă de copii îşi cresc totuşi mai bine copiii decît dacă aceştia ajung în grija statului.

Ceea ce chiar ironic, în special pentru nişte homofobi, pentru că rezultatele studiului ar susţine ideea adopţiilor de către familiile de lesbiene sau homosexuali. Poate că o astfel de familie ar fi într-un fel disfuncţională, dar după cum spune studiul, copiii care sunt crescuţi de orfelinate ajung mai rău decât în astfel de familii.

Probabil că cel mai important lucru care-i lipseşte Bucureştiului este un centru care să poată fi vizitat pe jos. E imposibil să vizitezi ce aveam acum, din două motive: clădirile sunt dărăpănate şi nu există o zonă pietonală. Chiar dacă nu avem arhitectura Pragăi, dar s-ar putea măcar renova ce avem sau măcar s-ar putea face un plan urbanistic coerent, fără clădiri nepotrivite.

Bucureştiul este una dintre puţinele capitale europene care nu are un centru pietonal, unde să te poţi plimba într-o frumoasă zi de primăvară: peste tot sunt maşini, e zgomot, fum, aglomeraţie, iar pe străduţele mai mici, sunt trotuare în stare proastă, şi pe deasupra, mai sunt parcate şi maşini, trebuind să faci slalom printre acestea şi maşinile de pe stradă pentru a înainta.

Mare parte din centru ar trebui să fie fără maşini, dar acum nu se poate aceasta: bucureştenii care vor să ajungă din partea de sud în cea de nord a oraşului traversează prin centru, variante nu prea există: şoseaua de centură este în stare proastă, este lent, aglomerat şi doar câte o bandă pe sens. Soluţia ar fi construirea rapid a unei autostrăzi de centură, cu trei benzi pe sens şi pe care să se poată merge cu viteză mai mare. Pistele de biciclete ar fi de asemenea ceva dezirabil, putând să descongestioneze măcar o parte din trafic.

Liniştea este ceva care lipseşte în general în Bucureşti: până acum nu am mai ajuns într-o altă capitală unde şoferii să fie atât de nerăbdători la stop şi atât de gălăgioşi cu claxonul, nici măcar în Balcanii noştri pe care dăm vina pentru toate influenţele nefaste: croaţii sunt destul de calmi la volan şi nu se enervează atât de repede, iar sârbii nu-s mult diferiţi.

Probemele cele mai importante nu sunt din cauza lipsei banilor, care se folosesc pe inutilităţi precum schimbatul bordurilor, ci lipsa unei strategii care să facă oraşul mai atractiv şi al simplei atenţii pentru detalii, precum problema gunoiului. O soluţie interesantă la curăţenie se găseşte în Zagreb, unde măturători cu nişte triciclete speciale cu un tomberon se găsesc în tot oraşul, având grijă să golească coşurile de gunoi şi să ia eventualele gunoaie din stradă sau de pe trotuar.

Există un proiect numit (cam neinspirat) TUB care are multe părţi bune, dar au mai fost şi altele şi nimic nu s-a făcut până acum, aşa că e puţin probabil să se ajungă la implementarea acestuia, în special ţinând cont de primarul general pe care-l avem.

Videanu ne-a promis în campania electorală că va face un “inel verde” în jurul capitalei pentru a preveni praful Bărăganului să ajungă în Bucureşti. Au trecut doi ani de când a fost ales şi nimic nu s-a întâmplat, ba chiar s-a trecut la tăiatul celor puţini copaci pe care-i avem pentru a se construi circuitul auto Bucharest Ring sau doar pentru a se construi parcări. Trebuia să aşteptăm şi atunci nu am fi fost dezamăgiţi.

Am învins. Care noi? Cumva băsescienii? Nuuu, noi cei care nu am mers la vot. Pentru prima dată, la un scrutin, prezenţa a fost sub 50%. Dacă în 1990, prezenţa ajungea la 86%, aceasta a scăzut treptat, ajungând la un patetic 44% şi nedând semne de revigorare.

Astfel că rezultatele au fost în acest fel:

56% — absenţi — cei care cred că şi unii şi-alţii sunt prea corupţi ca să merite atenţia.

Okay, dar totuşi de ce să nu votăm? O mulţime de tineri din mediul urban sunt foarte mari susţinători ai lui Băsescu. Evident, un politician demagog cu gura mare, care se înjură cu toată lumea, cu tupeu şi nesimţire se potriveşte de minune cu personalitatea acelor votanţi.

Băsescu uneori se înţelege foarte bine cu Becali, că doar sunt făcuţi din acelaşi aluat. Băsescu al nostru e un Becali light, e nesimţit, dar nu la nivelul lui Becali. Printre asemănările dintre ei, se află înjuratul ziariştilor. După celebrul episod cu un ziarist numit “găozar“, Băsescu numeşte o reporteriţă ţigancă împuţită. Părerea băsescienilor e că înjurăturile sunt cu totul justificate pentru că “ziariştii şi-o merită”.

Urmează eternele certuri cu Tăriceanu, Băsescu părând că singurul lui scop ca preşedinte e să-i pună beţe-n-roate lui Tăriceanu, de parcă alte lucruri de rezolvat nu ar exista.

Băsescu este prezentat de susţinătorii lui ca un cruciat care luptă pentru dreptate, când de fapt este un politician corupt, bădăran care luptă pentru propriile interese politice şi pentru grupurile de interese care-l susţin. Despre celebrele scandaluri de corupţie (programele guvernamentale “construcţia autostrăzilor pentru prietenii nostri” şi “curent ieftin pentru băieţii noştri”), băsescienii susţin tare că “ce, dacă tu ai fi preşedinte, nu ţi-ai ajuta prietenii? e ceva omenesc!”, de parcă a fura şi a fi necinstit sunt cele mai normale lucruri din lume.

Cei care s-au săturat de Băsescu şi nesimţirea lui sunt numiţi “egoişti” sau că “nu-şi iubesc ţara”. Oare? Poate că unii şi-au dat seama că oricum oamenii politici nu influenţează chiar atât de mult ţara pe cât se crede, iar dacă vrem s-o schimbăm, trebuie s-o facem noi nu să aşteptăm politicienii. În orice caz, indiferent de cât de proastă e conducerea, suntem în Uniunea Europeană şi la dictatură sau războaie nu mai ajungem, aşa că poate să fie oricine vrea la cârmă. Iar când vom reuşi să ne schimbăm noi, vom avea şi lideri mai buni..

Eu l-am votat în 2004, dar acum nu mai cred că merită, m-a dezamăgit în modul în care s-a comportat şi nu vreau să-i mai legitimez compartamentul prin votul meu, valibil cu toate partidele pe care le avem acum. Când lucrurile se vor schimba, voi reveni să votez, dar până atunci, nu merită nici să ies din casă până la şcoala care se află la 200 metri.

Împreună cu multe alte concepte din vest importate şi la noi în ţară, a venit şi Libertarianismul, numai că, aşa cum şi alte concepte au fost înţelese greşit. Libertarianismul nu înseamnă întocmai “fac ce vreau eu”, ci există şi o limitare: libertatea celorlalţi, pe care n-am voie să o încalc.

Un exemplu l-am întâlnit la un blog românesc în engleză numit în mod stupid Blog Bucharest — Europe’s Worst Capital. Autorul blogului se proclamă “libertarian”, dar reuşeşte să încalce cele mai importante două principii de bază ale libertarianismului:

1. Respectarea libertăţii celorlalţi
   

   As an occasional smoker and full-time libertarian I do not welcome anti-smoking legislation.

   Nefumătorii au dreptul să nu respire fumul toxic al altora. Ripostele de genul “să stea acasă dacă nu le place fumul” contravin tocmai esenţei libertarianismului: îmi limitează mie, ca nefumător, libertatea de a alege.

2. Respectarea proprietăţii celorlalţi, linkuind un site al firmei “Gabriel Resources” în legătură cu Roşia Montană. Pentru ca acel proiect să demareze, este nevoie ca statul român să desproprietărească anumite persoane care nu vor să-şi vândă casele şi terenurile firmei Gabriel.