…iar cei care nu cred Marele Adevăr sunt fie închişi la minte, fie vânduţi intereselor străine. Pornind din leagănul lor carpato-danubian, dacii, împreună cu strămoşii lor, proto-dacii au cucerit Europa, Asia (din Irak până în Japonia), America (şi de sud şi de nord) şi probabil că ar mai fi continuat să cucerească alte continente dacă nu ar fi inventat navele spaţiale cu care au plecat să colonizeze galaxia. Dar nu-i nimic, noi vom redeveni centrul universului când în câteva zeci de ani se vor întoarce spunând în vechea şi frumoasa lor limbă “mânz, barză, viezure, mazăre…”.

Dacomania nu este ceva nou: ea a existat încă din secolul XIX, cel mai de seamă reprezentant fiind Bogdan Petriceicu Hasdeu, a fost urmat de Densuşanu, dar popularitatea dacismului a crescut atunci când Ceauşescu a impus-o ca doctrină naţională oficială, cu ajutorul unor prieteni foşti legionari de prin străinătate, precum Drăgan.

E nevoie doar de puţină imaginaţie!

Problema principală cu aceste afirmaţii ale daciştilor este faptul că sunt pseudo-ştiinţifice. Există puţine informaţii despre daci şi e uşor să tragi concluzii exagerate sau chiar fanteziste, îţi trebuie doar puţină imaginaţie.

De exemplu, Napoleon Săvescu ne spune că limba dacă ar fi fost aceeaşi cu limba latină, ignorând toate cunoştinţele noastre despre acea limbă. Nu sunt multe lucruri ştiute, dar există poate mai mult de două sute de cuvinte şi nume dacice păstrate din antichitate: numele de locuri dacice, nume de persoane, nume de plante dacice şi cele câteva cuvinte care au rămas scrise. Au fost ele stâlcite de scribii greci şi latini, dar nici unul din acestea nu poate fi explicat prin latină. Dacă s-ar fi întâmplat ca limba dacică să fie aceeaşi cu latina, oare nu ar fi scris despre asta grecii sau romanii?

Dacă avem imaginaţie, de ce n-am spune că dacii au fost nemţi? Dimitrie Cantemir, acum câteva sute de ani credea că dacii ar fi fost unul şi acelaşi popor cu saşii din Transilvania: într-adevăr, “daci” seamănă cu “deutsch”. Jordanes îi confunda pe geţi cu goţi şi făcea o istorie comună a geţilor şi goţilor. şi ipoteza asta are cam tot atâta valoare cât cea cu limba latină, cuvintele dacice pe care le ştim nu se pot explica nici cu o limbă, nici cu altă.

Strămoşii noştri trebuie să fie fost măreţi. De ce? Pentru că sunt ai noştri!

Multe din cuvintele despre care se crede că au fost moştenite din limba dacă sunt asemănătoare cu unele din albaneză. Ar putea ca dacii noştri să fie cumva un fel de albanezi? Blasfemie! Strămoşii noştri erau grozavi, cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, iar descendenţii lor au fondat Imperiul Roman.

De fapt, din felul cum arată acele cuvinte albaneze, se pare că pe vremea romanilor, strămoşii albanezilor şi strămoşii românilor deja vorbeau două dialecte distincte. De fapt, este chiar foarte probabil ca să nu fi existat o “limbă dacă”, ci să fi fost doar un ansamblu de dialecte, posibil destul de diferite între ele, dar înrudite.

Săvescu ne spune că cei care nu-i cred balivernele îşi dispreţuiesc trecutul şi strămoşii. Nu-i aşa. Ce dovadă mai mare de respect este decât cunoaşterea şi acceptarea strămoşilor aşa cum au fost ei? Ce rost are să credem într-o lume fantastică a dacilor care au inventat totul, de la apa caldă la pâinea feliată?

Elementele antice în onomastica românească sunt aproape inexistente. Mă refer aici la prenumele care au rămas în limba română pe parcursul evoluţiei ei, din antichitate până acum, nu la numele latine precum Traian, Virgil, Corneliu, Liviu, Titu, Ovidiu, Tiberiu, etc. care au fost împrumutate în secolul XIX.

Vechimea unui cuvânt nu e greu de aflat de obicei: toate cuvinte din română au suferit aceleaşi schimbări fonetice. Dacă nu au fost aplicate aceste schimbări, înseamnă că acele cuvinte au fost împrumutate mai târziu.

Majoritatea numelor româneşti fie sunt slave, precum Radu, Bogdan, Răzvan, fie greceşti, ungureşti sau împrumuturi mai recente. Multe dintre numele creştine standard folosite curent în ziua de azi au fost preluate de la greci prin intermediul slavilor: Vasile, Ilie, Nicolae, etc.

Dar nu avem şi nume de-ale noastre, vechi şi neaoşe româneşti, de dinainte de a-i întâlni pe slavi şi pe greci?

Câteva avem, nume creştine vechi preluate direct din latină, dar nu prea sunt în uz curent: Nicoară < Nicolas, Georgiu/Georz < Georgius, Pătru < Petrus; Medru < Dimitrius, Îndrea < Andreas. Însă din limba dacă nu avem nici măcar un nume păstrat.

Ce s-a întâmplat cu pletora de vechi nume latineşti, nimeni nu ştie. S-au pierdut în negura timpului. Este o minune că limba noastră latină s-a păstrat, dar atât de multe elemente de cultură latină s-au pierdut.

O parte destul de neglijată în istoria României este influenţa slavilor: nu neapărat influenţa ţărilor slave, precum Rusia sau Polonia sau influenţa liturghiei slavone, ci influenţa populaţiei slavice care trăia pe terioriul ţării noastre, coabitând cu românii.

Dovezi că au fost slavi pe aici sunt destule: fiecare judeţ din România are nume de locuri de origine slavă, mai multe sau mai puţine, dar există. De exemplu, fieful Miticălandiei, Judeţul Ilfov are un nume clar slav, iar locuri cu nume slave prin acest mic judeţ sunt destule: Ciorogârla (”râul negru”, nu are nici o legătură cu ciorile), Snagov (de la сняг, adică zăpadă), Ciocovaliştea, Colentina, Jilava etc.

Coabitarea nu e nici ea greu de dovedit: slavii îi numeau pe români “vlahi” (cu o formă de plural “vlas”), iar locurile în care locuiau “vlăsii”, uneori astfel de nume slave ale localităţilor care erau româneşti au rămas. Există astfel de toponime prin mai toată ţara: Vlăşcuţa (Argeş), Vlaha (Cluj), Vlahii (Constanţa), Vlăsceni (Dâmboviţa), Vlaşin (Giurgiu), Vlăhiţa (Harghita), Vlaşca (Ialomiţa), Moara Vlăsiei (Ilfov), Voloşcani (Vrancea), etc. Poate părea ciudat că în unele cazuri nu există vreo localitate slavă la mai puţin de câteva sute de km, dar slavii au locuit prin mai toată ţara înainte de a fi asimilaţi de români.

Şi ce am luat de la ei? Păi cam de toate: cuvinte, expresii, proverbe, folclor, mitologie, elemente de port tradiţional, tradiţii de orice fel, de la întâmpinarea cu pâine şi sare până la mâncatul colivei şi cozonacului şi de la zmei la vârcolaci. Probabil că jumătate din tot ce considerăm pur românesc este împrumutat de la slavi, dar de multe ori adaptat şi îmbunătăţit.

A existat o perioadă în care aşa-zişii patrioţi credeau că tot ce e românesc trebuie să fie de origine latină (până şi toponimele slave se explicau ca fiind latine, de exemplu Craiova ca venind din Castranova, iar Slatina ca fiind din latinescul Salatina), dar acum e mai la modă ca totul să fie moştenire de la daci.

De fapt, în multe domenii, ce am moştenit de la daci şi romani este insignifiant în comparaţie cu ce am împrumutat de la slavi. Puţine mituri şi obiceiuri s-au păstrat de la romani, şi chiar şi mai puţine de la daci. E adevărat că sunt unele părţi originale, dar nu par a fi moştenite din antichitate, iar asocierea lor cu puţinul pe care-l ştim despre daci este wishful thinking.

E greu de spus ce minunăţie i-a făcut pe români să-şi uite atât trecutul (a trebuit să împrumutăm până şi cuvântul Roma de la slavi, “Râm”), cât şi mai toată cultura de origine latină. În orice caz, nu a fost din cauza unui timp de pace şi prosperitate.

De unde au apărut românii? Bună întrebare, şi fără un răspuns simplu şi clar. Este dificil de răspuns la această întrebare pentru că nu prea există informaţii despre populaţiile care trăiau în regiunea noastră între secolele IV şi XI, pentru simplul motiv că acei mari cuceritori care stăpâneau aceste ţinuturi nu îi interesa ce limbă vorbesc ţăranii sau ciobanii din munţi, nefiind un pericol major la adresa stăpânirii lor.

Naţionalismul

Dar, după ce că nu erau multe informaţii despre acea perioadă, a mai apărut în secolul XIX şi naţionalismul, care a dus la un “război” de propagandă în legătură cu ce naţiune a fost mai înainte în Ardeal: noi sau ungurii?

Motivele istorice pentru cine merită sau cine nu merită un teritoriu nu mai sunt de actualitate în ziua de astăzi, în care ar trebui ca populaţiile locale să decidă (vezi Kosova), iar cu toate strigătele de alarmă ale naţionaliştilor români din ultimile două decenii, Transilvania nu va mai putea fi luată de unguri, aşa că dacă se va găsi o dovadă clară că românii nu au locuit o vreme în Transilvania, nu ar afecta deloc status-quo-ul, ci doar orgoliul câtorva naţionalişti cărora încă le pasă de această chestiune.

Punerea la îndoială

Manualul de istorie ne spune că etnogeneza românilor a avut loc în toate provinciile României.

Însă limba română de la nord de Dunăre este omogenă, ba am putea spune chiar mult prea omogenă. Să luăm spre comparaţie limba slovenă, care, într-o regiune de dimensiunea Olteniei noastre, are 48 de dialecte, vorbitorului unui dialect înţelegând cu greu sau aproape deloc un dialect din colţul opus al ţărişoarei.

Până prin secolul XII, înainte să se formeze statele medievale româneşti era practic imposibil să se păstreze legăturile între comunităţi din diverse colţuri ale României, mai ales că pe vremea aceea comunicaţiile erau dificile, iar densitatea populaţiei era foarte mică din cauza secolelor de năvăliri barbare.

Atunci cum se face că în toată aria lingvistică a României se vorbeşte un singur dialect principal, diferenţele regionale între “graiuri” fiind minore? Răspunsul e simplu: românii au venit de undeva cu limba deja formată şi au colonizat târziu şi relativ rapid România şi Republica Moldova.

Locuri

În România, sunt locuri unde e clar că nu au fost români în timpul năvălirilor popoarelor migratoare: regiunile joasă şi de dealuri, precum Câmpia Dunării, Moldova, Dobrogea. Era imposibil ca o naţiune să reziste acelor năvălitori. În Balcani, doar albanezii şi grecii au mai rezistat din vechii locuitori: albanezii în munţi, grecii în insule. Noi n-avem insule, aşa că e destul de probabil ca românii să fi trăit în comunităţi montane, de păstori şi agricultori.

Nişte istorici unguri au propus teoria că românii au venit din Albania, Macedonia şi Grecia, unde se găsesc şi astăzi aromâni. Aceasta este imposibil, pentru că în antichitate, acele regiuni vorbeau greceşte, nu latineşte. Influenţa romanilor la sud de munţii Balcani nu a fost niciodată puternică, din cauza culturii greceşti. Iar româna nu numai că e o limbă neolatină, nu neogreacă, dar din ea lipsesc cu desăvârşire orice cuvinte greceşti vechi, mai puţin cele care au fost răspândite în toate limbile romanice. Cu alte cuvinte, nu a existat nici un fel de influenţă a limbii greceşti până prin al doilea mileniu.

Ce ne mai rămâne? Păi munţii Carpaţi din România continuându-se cu regiunea din Serbia ce ajunge în jurul oraşului Niş, pe lângă râul Timoc. Deci avem de ales între dacii romanizaţi din Transilvania şi moesii (care tot un trib al traco-dacilor noştri erau) romanizaţi din Niş.

Niş

Însă o fi oare posibil ca românii să fie urmaşii refugiaţilor din Niş, care au fugit atunci când hunii au prădat oraşul în anul 448? Şi dacă da, unde s-au aşezat aceşti refugiaţi de au fondat o comunitate destul de puternică să creeze o limbă unitară care mai apoi să se răspândească atât de mult? E greu de aflat din toponime: puţine indicii în nume: poate că slavii nu au păstrat numele originale când s-au aşezat în acea regiune.

Nu este improbabil ca acei refugiaţi să se aşeze chiar pe undeva prin Banat, ca mai apoi, de acolo, păstorii “vlahi” să plece cu turmele lor în marile lor călătorii în Balcani şi Europa Centrală, din Croaţia până în Crimea şi din Cehia până în Grecia.

Dar de ce e nevoie ca acea comunitate să fi fost fondată de refugiaţi din Niş? Care e problema cu daco-romanii noştri din Dacia? Problema este că daco-romanii nu erau prea romani, ci mai mult daci. Masacrarea dacilor după cucerire e o prostie, iar retragerea completă a tuturor romanilor în timpul lui Aurelian e de asemenea foarte improbabilă. Au rămas romani în Dacia, dar acei romani erau puţini şi nu şi-au păstrat multă vreme romanitatea. În schimb, Niş era o comunitate romană înfloritoare şi sigur cel important oraş vorbitor de latină din regiune.

Şi până la urmă, cine a fost mai înainte în Transilvania, noi sau ungurii?

Probabil că noi, cel puţin în munţi. Majoritatea munţilor mai înalţi au nume româneşti clare (de obicei, cine ajunge primul, dă denumirea), şi e rezonabil să considerăm că munţii erau destul de greu accesibili pentru aprigii călăreţi ai stepei.

Dar pentru zonele joase e mai dificil. E clar că într-o vreme ungurii au populat unele zone joase din Transilvania, dar mare parte din acea populaţie a fost masacrată de tătari în timpul marii năvălirii din 1241. Românii din munţi au fost cruţaţi de această soartă datorită faptului că nici tătarii nu aveau cai 4×4 necesari pentru urmărirea românilor în munţi. Ungurii ne spun că atunci au venit românii şi au colonizat Transilvania care era deşartă, dar ar fi mult mai logic ca acei români să fi coborât din munţi, nu să vină de hăt-departe, din Ţara Românească.

Concluzie

Etnogeneza e un lucru disputat pentru mai toate popoarele din lume, iar al nostru nu este o excepţie. Există o mulţime de speculaţii (ceea ce se găseşte în acest articol nu este mai mult de atât), dar există şi ceva mai clar: cumva, romanii ne-au dat limba, dacii câteva cuvinte şi probabil mai mult material genetic, iar slavii ne-au dat din belşug şi cuvinte şi strămoşi.

Iar în definitiv, aceste lucruri nu ar trebui să conteze mai mult decât un hobby, întrecerea naţionalistă a originilor nobile ar trebui să fie un lucru care să existe doar în cărţile de istorie, ca studiu de caz.

Anii ‘30 au fost plini de evenimente politice ciudate, astfel că în general, cultura corporatistă din Statele Unite rămâne doar o notă de subsol a istoriei acelor ani.

În timp ce mai toate statele încercau să mărească patriotismul propriilor cetăţeni prin diverse manifestări, nici corporaţiile nu se lăsau mai prejos, în special în Statele Unite, astfel că multe companii aveau propriile imnuri şi cântece, pe care angajaţii le cântau în fiecare dimineaţă. Unele dintre ele sună hilar, mai ales că multe dintre ele se referă direct la şefi şi directori ai corporaţiei, care sunt prezentaţi într-o lumină nu chiar diferită de cea din cadrul unor culturi ale personalităţii.

Diferenţa este că în loc de cea mai bună patrie, România, avem cea mai bună companie, IBM, iar în loc de luminatul preşedinte Nicolae Ceauşescu, îl avem pe T.J. Watson, luminatul director al IBM!

Digibarn are o colecţie impresionantă de cântece, iar la Youtube găsim o variantă a Ever Onward, imnul IBM, ale cărui versuri le găsim şi pe situl IBM.

Taxele au fost probabil inventate odată cu monedele, dar este sigur că odată cu taxele, s-a inventat şi evitarea taxelor.

Pe vremea romanilor, un istoric de-al lor spunea că unii cetăţeni romani preferă să trăiască printre barbari decât să plătească taxele imperiului. Este destul de probabil ca descendenţii acelor romani să fie chiar contribuabilii români.

Şi prin evul mediu, evitarea plătirii taxelor era un sport destul de popular: din motivul acesta, acum se găsesc şi români prin Transnistria, care era dincolo de graniţele principatului Moldovei şi departe de perceptorii acestuia. Au existat însă şi paradisuri fiscale pe la noi prin ţară, numite “slobozii“, care erau de fapt locuri care se dorea a fi colonizate, şi pentru a încuraja oamenii să se stabilească acolo, satul sau oraşul era scutit de toate taxele.

Dar nu numai pe la noi au fost evazionişti: Statele Unite s-au născut după un incident împotriva taxelor excesive ale Imperiului Britanic: Partida de Ceai de la Boston de la 1773.

Evitarea taxelor se practică cu succes şi în zilele noastre, însă a apărut şi varianta evaziunii la distanţă, prin paradisuri fiscale, dar mai rămâne încă valabil exilul fiscal: de exemplu, cântăreţul rock francez Johnny Hallyday, care petrece jumătate de an în Elveţia, pentru a nu plăti taxele (mai mari) din Franţa.

Variante mai puţin ortodoxe de evitare a taxelor apar prin literatură: în Ghidul autostopistului galactic al lui Douglas Adams, întâlnim un cântăreţ rock, Hotblack Desiato, care îşi petrece un an mort din motive fiscale.

Situri precum Now and then ne prezintă cum arată anumite clădiri acum şi de demult. Dar există şi multe cazuri în care nu mai există clădirea pentru a avea cu ce să comparăm.

Piaţa Unirii, 1927

Dinspre Piaţa Unirii spre Izvor, 1927

Au trecut 80 de ani de când a fost făcută această fotografie de ansamblu a malurilor Dâmboviţei şi puţine din clădirile care se pot vedea se mai găsesc şi astăzi. În locul blocurilor din Centrul Civic şi Unirii se găseau nişte clădiri negustoreşti cu 2-4 etaje. Mai înspre Calea Victoriei se aflau (şi încă se află) clădiri de inspiraţie franceză într-un stil mai clasic şi mai european. Spre sud se văd nişte case individuale, însă nu foarte mici, deşi o trecere spre mahalale se observă în josul extrem al pozei.

Se văd şi vreo câteva piaţete, puţine însă, dar totuşi, mai multe decât în momentul de faţă, când Bucureştiul este un oraş anti-pietonal prin excelenţă. Mai apar în imagine şi vreo două mănăstiri, fortificate, care erau deseori folosite atât pentru apărare, cât şi ca hanuri.

Însă anumite lucruri au rămas la fel ca pe vremuri: în sud se văd câteva depozite şi instalaţii industriale, în timp ce nordul este mult mai înverzit, iar casele sunt mai rarefiate. Se vede chiar şi marginea oraşului, care era mult mai aproape de centru decât acum.

Click pentru a downloada imaginea în întregime (1.4 MB)