Mulţi conaţionali ne amintesc de prietenia noastră cu sârbii când este vorba de independenţa Kosovo. De fapt, de ce n-am fi prieteni cu ei? Noi, cu sârbii şi cu bulgarii avem multe lucruri în comun, nu doar ortodoxia şi câteva mii de cuvinte.

Noi credem că sunt prietenii lor, dar s-a comportat Serbia ca fiind prietena noastră? De fapt, Serbia şi înaintea ei, Iugoslavia nu au fost deloc un rai pentru minoritatea românească de acolo. Cred că mai bine vedem ce scriau sârbii de la ziarul oficial al Partidului Comunst Iugoslav despre minoritatea poporului prieten, românii (numiţi “vlahi” de ei).

Articolul a fost preluat pe vremea comuniştilor de New York Times din ziarul Lucrătorul de Partid, publicat la Belgrad.

IGNORANŢA UCIDE UN POPOR VECHI

Vlahii din Iugoslavia înfruntă extincţia din cauza practicării unor superstiţii sălbatice

Istoria cazului a fost raportată în Lucrătorul de Partid, în legătură cu un număr de sate vlahe în Iugoslavia, lângă graniţa cu România. Satele care au mai puţin de 14.000 de locuitori sunt condamnate la extincţie dacă groaznica rată a mortalităţii nu este redusă rapid.

Vlahii, la început un popor nomadic, trăiesc în colibe dărăpănate, majoritatea care nu au nici măcar latrine. Ca rezultat, apa de băut a devenit contaminată şi sursă de boli epidemice. Un număr mare de colibe ale vlahilor nu au paturi sau alte mobile.

Cei care sunt destul de norocoşi să aibe mobilă şi aşternuturi de pat nu sunt într-o situaţie mai bună pentru că aşternuturile sunt spălate de două ori pe an fără săpun. Majoritatea dorm pe scânduri cu găinile şi animalele lor. Igiena personală consistă în îmbăierea în ajunul marilor sărbători. Foarte mulţi vlahi nu posedă lenjerie intimă.

Acest nivel jos al existenţei este rezultat din păstrarea unora dintre cele mai sălbatice superstiţii pe care Lucrătorul de Partid le descrie în felul următor:

În satul Claduşniţa, de exemplu, cincisprezece bărbaţi şi zece femei se ocupă cu vrăjitoria, pentru a vindeca bolile oamenilor şi vacilor. Femeile şi fetele cred că nu trebuie să se pieptăne mai mult de o dată pe săptămână.

Vlahii cred că copii trebuie să se nască pe paturi de paie, fân sau cârpe. Pentru a-i face mai puternici, noile mame sunt ţinute bete cu vin timp de zile întregi după ce nasc. Copii sunt alăptaţi până la vârsta de 7 ani.

Lucrătorul de Partid spune că unul din doi copii născuţi simultan într-un sat trebuie să moară, sătenii făcând un act de necrofilie pentru a păstra copilul care supravieţuieşte. Pământ este adus de la mormântul copilului mort, amestecat cu apă şi dat să mănânce supravieţuitorului.

Vlahii au o credinţă puternică în existenţa vampirilor. Săpatul în mormântul unui mort recent este unul dintre ritualurile prin care Vlahii încearcă să se protejeze de apariţia vampirilor. Cadavrele sunt scoase din morminte şi cruci sunt bătute în cuie în trupul lor.

Vlahii cred că dacă o persoană muribundă va avea o bucată de îmbrăcăminte ale soţului/soţiei, acesta nu se va recăsători, de aceea, văduvii şi văduvele dezgroapă cadavrele foştilor soţi pentru a verifica dacă au bucăţi de haine cu ei.

Conform Lucrătorului de Partid, cel mai primitiv din toate ritualurilor practicat de Vlahi este iniţierea adolescenţilor (fete şi băieţi) în sex.

Ca un rezultat al acestui ritual, care este precedat de beţie în masă, căsătoriile între copii sunt numeroase. Rata avorturilor este de asemenea mare.

Ziarul raportează că 46% dintre sătenii vlahi mor înainte de vârsta de 30 de ani. Mortalitatea infantilă este îndeosebi de mare. 22% dintre vlahi sunt afectaţi de sifilis şi 3.054 dintr-un total de 13.503 persoane sunt infectataţi cu tuberculoză.

În societatea românească, mai ales la elită, există un foarte puternic şi generalizat complex de inferioritate, mai ales faţă de europeni şi vestici. Acesta se manifestă în principal prin două variante:

1. românii, cu strămoşii lor daci au fost cel mai de seamă neam din istoria omenirii. Carpato-danubienii au cucerit toată lumea, din America până-n Japonia, romanii erau nişte daci pripăşiţi prin Laţium. De obicei, cei care susţin astfel de ipoteze, foarte puţin ştiinţifice, sunt şi naţionalişti: îl apără pe Codreanu şi/sau Antonescu, găsind vini pentru problemele României numai din afară.

Mai urmează şi elucubraţii despre ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi fost în condiţiile vitrege: dacă nu ar fi fost romanii, Imperiul Dacilor ar fi rămas un imperiu universal, dacă nu ar fi fost slavii, dacă nu ne-ar fi cotropit turcii, dacă nu ar fi fost fanarioţii, dacă nu ar fi venit ruşii, dacă nu ar fi fost comuniştii, etc. Chiar este nevoie de scuze? Nu s-ar gândi că am putea fi şi noi de vină?

2. exagerarea unor elemente negative: sunt persoane care susţin că România este cea mai rea ţară din lume, că nu se poate trăi în România, că toţi românii sunt hoţi, etc., mai ales când acea persoană vorbeşte cu un străin. De fapt, aceste persoane, care tot au un complex de inferioritate, încearcă să se scuze pe sine astfel: ei sunt altfel, nu ca majoritatea, şi de aceea critică pe toţi restul.

Concluzii

Extremismul (fie varianta 1, Românii sunt cei mai buni, fie varianta 2, Românii sunt cei mai răi) nu duce la nimic bun. Aceşti oameni (care din păcate sunt destul de numeroşi) nu pot să vadă cum sunt românii dintr-o perspectivă normală: nu sunt mai răi sau mai buni decât alte popoare. Fiecare naţiune are şi geniile şi uscăturile sale.

Varianta 1 e oarbă la părţile negative ale românilor (cei care sunt oile negre trebuie să fie ţigani, nici nu încape îndoială), iar varianta 2 e oarbă la părţile pozitive. Normal ar fi să vedem şi să ne mândrim de părţile pozitive, dar să nu fim orbi şi să credem că suntem perfecţi: nimeni nu e, iar dacă nu criticăm, nu putem să îmbunătăţim acele părţi.

Scriam că slavii ne-au influenţat mult pe noi românii. Dar oare i-am influenţat şi noi pe ei? Nu prea. Dintre cuvintele româneşti pe care multe limbi slave le au, sunt demne de menţionat:

A fost vorba despre nume dacice de persoane (exact zero) şi nume dacice de râuri (cu indulgenţă vreo şapte), au mai rămas numele dacice de oraşe, care sunt în număr de zero în România. De fapt există un oraş cu nume dacic, Plovdiv, derivat din Pulpudeva, dar fiind în Bulgaria nu-l putem socoti ca dovadă a continuităţii noastre.

Nu e de mirare, pentru că dacii nu şi-au păstrate localităţile, ci au fugit în munţi, nefiind nicăieri o continuitate strictă a aşezărilor, strămoşii noştri mutându-se de colo-colo salvându-se de atacurile hunilor şi altor barbari din est.

Dar totuşi, ce nume au rămas din vremea antică? “Abrud” din “Abruttum” şi “Oltina” din “Altinum” sunt singurele cazuri clare, în care putem spune că sunt oraşe cu nume adevărat vechi, chiar dacă în cazul Oltinei ne-a venit printr-un intermediar slav. “Hârşova” din “Carsium” şi “Piatra-Neamţ” din “Petrodava” sunt doar ipoteze, neviind clară evoluţia lor, iar numele Berzoviei pare a fi slav, de la “brzo”, rapid.

Dar mai există şi o localitate numită “Capidava” în Judeţul Constanţa, însă a fost redenumită de Ceauşescu, iniţial numindu-se “Calichioi”, din turceşte “Kaleköy”, însemnând “satul fortificat”.

Se spune că poporul român s-a născut creştin. Românii au fost creştini de pe vremea când erau nişte locuitori ai Imperiului Roman şi vorbeau un simplu dialect al latinei vulgare. Izolaţi de restul creştinătăţii, românii au continuat să practice această variantă timpurie a creştinismului până când au început să apară relaţii cu alţi creştini: slavii de sud, de la care am luat ritul bizantin.

Din evul mediu până-n secolul XIX

Poate că dacă nu ar fi existat Chiril şi Metodiu să-i convertească pe slavi, am fi fost catolici. Vaticanul, deşi a ajuns prea târziu pe la noi, a încercat de mai multe ori să negocieze convertiri la catolicism, iar unii conducători de-ai noştri de prin secolele X-XIV chiar s-au convertit, dar românii erau ortodocşi şi nu exista destulă voinţă a domnilor pentru o conversie în masă, iar Statul Papal era prea ocupat de propriile războaie.

Slujba se ţinea în slavonă, iar mulţi preoţi nu o vorbeau bine, ba unii chiar nu ştiau să citească, “boscorodind” la întâmplare cuvinte inventate, cu terminaţii specific slavice. Dar cum nici credincioşii nu ştiau limba slavonă, acest lucru se putea trece neobservat.

Atât în Muntenia cât şi în Moldova, biserica nu prea a avut putere politică directă, fiind cu totul aservită domnitorului care se afla la putere. Însă a adunat destule bogăţii: suprafeţe întinse de pământ, păduri şi iazuri. Până la emanciparea lui Kogălniceanu din 1856, Biserica Ortodoxă, prin mănăstirile ei, a ajuns să fie cea mai mare proprietară de “robi ţigăneşti”, folosiţi pentru cultivarea acelui pământ.

Între domnitorii români şi biserică a existat întotdeauna o simbioză, un respect şi o susţinere reciprocă. Astfel că pentru biserică, viziunea junilor care au studiat în Franţa şi au venit cu vederi democratice a fost un şoc: ei nu mai aveau nevoie de binecuvântarea bisericii pentru a-şi exercita puterea politică. Nu numai atât, dar în 1863, Cuza a confiscat toate marile proprietăţi ale bisericii, la început oferind să plătească despăgubiri, dar fiind refuzat.

Comunismul şi epoca contemporană

Biserica a avut întotdeauna o influenţă mare şi un renume bun în mediul rural românesc: aşa se şi explică de ce Popescu şi Popa sunt nume atât de des întâlnite: era prestigios să ai o rudă preot. Urbanizarea era limitată când au venit comuniştii la putere, iar asocierea cu biserica ortodoxă a fost un obiectiv foarte important în obţinerea unei oarecare bunăvoinţe a ţăranilor, care se opuneau colectivizării.

După tradiţia deja cunoscută, mulţi din înalta ierarhie a bisericii au trecut de partea noii conduceri, ajutând la epurarea celor care se împotriveau. În schimbul supunerii faţă de comunişti, biserica ortodoxă a primit un dar de la autorităţi: bisericile greco-catolicilor şi reprimarea acestora. Revoluţia nu a adus schimbare în biserică: ierarhia înaltă a bisericii a rămas în mare parte aceeaşi de dinainte, care fusese supusă comuniştilor şi compromisă moral.

Acum, biserica este cea mai bogată organizaţie din România, cu peste 3 miliarde de euro în active (deţine mult pământ şi păduri — dacă sunt restituite şi pădurile din Bucovina, va deţine mai mult de 1% din suprafaţa României), investindu-şi veniturile în construirea de biserici, care par să apară ca ciupercile după ploaie în toată ţara.

Dar e o strategie greşită: continuă să-şi alieneze credincioşii prin corupţie, moralitate îndoielnică şi opulenţă (vezi Catedrala Mântuirii Neamului), iar cu timpul va pierde din influenţă. Acum, conform unui sondaj Eurobarometru, 23% din români se laudă că ar merge săptămânal la biserică, numărul real fiind sigur mai mic. Dacă se menţine tendinţa, în 10-20 de ani, jumătate din biserici vor fi închise din lipsă de credincioşi, aşa cum se întâmplă prin vest.

Un argument pentru teoria continuităţii căruia i se dă mare importanţă în istoria noastră este cel al numelor de râuri păstrate din antichitate.

Eu spun că aceste nume nu dovedesc o continuitate a românilor, ci doar că tot teritoriul nu a fost pustiu, că a fost locuit în continuu de cineva. De cine, e greu de spus: majoritatea numelor de râuri nu prezintă semne că ar fi fost în română încă din antichitate, deci ar fi putut fi păstrate de alţii şi împrumutate de noi.

De exemplu, transformarea “a”-ului în “o” în Olt nu se poate explica nicidecum în română, dar este acceptabilă în limbile slavice. Se poate ca noi să-l fi luat de la slavi, care au luat numele de la daci.

Numărul de râuri despre care se crede că sunt antice mai este umflat uneori cu râuri precum Ordessos - Argeş (numele actual pare a fi peceneg) sau Hierasus - Siret, ale cărui nume antice probabil că nu au nimic de-a face cu numele din prezent.

De fapt, numărul de nume de râuri nu spune nimic despre continuitate: bulgarii au chiar mai multe nume antice de râuri păstrate, dar nu se poate vorbi de o continuitate bulgărească în Balcani: se ştie că slavii au venit prin secolul VII-VIII şi au împrumutat numele de la tracii, grecii şi latinii pe care i-au întâlnit în Bulgaria de azi.

Însă există un râu al cărui nume românesc este foarte probabil păstrat din antichitate: Dunărea. Acest nume al fluviului nu a fost împrumutat de la slavi, unguri sau nemţi, iar forma permite existenţa unui nume antic “Donaris” din care să fie derivat.

Numele acesta este dovada că ideea că românii să fi trăit pe undeva prin Albania, Macedonia sau prin nordul Greciei este foarte improbabilă: nimeni nu ar fi păstrat numele unui râu aflat la aşa mare depărtare.

Dăm câte un punct regiunilor care au şi munţi şi acces la Dunăre: Banat, Oltenia, nord-vestul Bulgariei şi Valea Timocului din Serbia. Căutarea locului de baştină al românilor continuă.

Lumea modernă ne oferă o varietate nemaintâlnită de pseudo-ştiinţe alternative: medicină alternativă (cu tot felul de magneţi care ţi-i pun pe piele), fizică alternativă (cu molecule empatice), vrăjitori şi prezicători şi tot felul de teorii absurde new-age.

Însă istoria alternativă este ceva aparte: oameni rezonabili, care de altfel nu cred în prostii precum vrăjitorie şi bioenergoterapie sunt atraşi de idei măreţe despre strămoşii lor. Poate pentru că faptele de acum câteva mii de ani par un fel de poveşti pentru profani şi nu se pot dovedi false fără a cunoaşte bine cum se scrie istoria.

Un blog care prezintă astfel de bazaconii istorice este istorie.e-altfel.ro, unde autorul în general repetă ideile lui Napoleon Săvescu despre daci şi romanizare şi alte prostii care circulă prin webul şi cărticele de conspiraţii româneşti.

Ne spune că scrie astfel de articole din revoltă:

Articolul de fata este scris datorita revoltei de a auzi mereu si mereu ca suntem un popor de barbari (dacii) si ca am avut un “imens” noroc ca ne-au colonizat romanii

Mă întreb revoltă împotriva cui? Împotriva tuturor experţilor adevăraţi în istoria României, presupun. Toţi profesorii de la Facultatea de Istorie sunt nişte mincinoşi. Toate cărţile scrise de marii istorici sunt greşite. şi cine ne spune asta? Dl Săvescu din New York poate fi un medic bun, dar a fi istoric e altă mâncare de peşte. Săvescu nu are studii în domeniu, nici măcar nu ştie cum se face cercetarea în istorie şi şi-a publicat cartea pe unde a apucat, nu la vreo editură serioasă.

Cartea lui nu a fost luată în considerare de vreun istoric adevărat, dar a avut succes la public. Problema e nu că istoricii sunt opaci la nou, ci că acea carte, cât şi alte articole ale lui Săvescu nu au calitatea necesară pentru a fi luate în considerare: istoricii cer ca operele să aibă un stil riguros, fără afirmaţii hazardate şi nedovedite, nu într-un stil senzaţionalist de tabloid. Săvescu face din ţânţar armăsar şi scrie lucruri fanteziste există cu duiumul. Cel mai bun exemplu e un articol despre cucerirea Japoniei de către Carpato-Danubieni.

Au fost dacii nişte barbari sau nu? Întrebarea e dificilă şi nu are un răspuns simplu.

Grecii îi numeau barbari pe toţi cei care nu erau greci, incluzându-i aici până şi pe verii lor, macedonenii. Prin această definiţie, da, dacii erau barbari.

Dar barbari în sensul modern? Deja clasificarea aceasta, în barbari şi popoare civilizate, este depăşită. Mai toate civilizaţiile tradiţionale au părţile lor bune şi părţile lor rele: în unele lucruri sunt tolerante şi deschise, în altele mai puţin.

E clar că dacii nu erau prea receptivi la invenţiile grecilor antici de mai la sud: nu şi-au modelat civilizaţia după a lor. De exemplu, nu exista scriere în Dacia.

În timp ce grecii şi latinii şi-au dezvoltat o civilizaţie urbană importantă, dacii nu au avut aşa ceva: au continuat să trăiască în mod tradiţional, aşa cum strămoşii lor trăiseră de mii de ani, poate de dinaintea venirii indo-europenilor şi aşa cum vor mai trăi şi alţii după dispariţia dacilor.

Nu a existat nicio metropolă dacă: dacii au trăit în acele “dava” care erau de mici dimensiuni. Până şi capitala lor, Sarmisegetusa cea ascunsă prin munţi, era mică.

Dacii au fost ciobani şi agricultori balcanici, meserii transmise până în zilele noastre. Nu aveau nevoie de scriere pentru a-şi duce viaţa, aşa cum nici românii nu au avut nevoie de scriere timp de secole, până să vină slavii cu chirilicul lor. Totul, de la meserie până la folclor, era transmis prin viu grai, iar scrierea nu prea era de folos.

De fapt urmaşii dacilor şi tracilor nu sunt numai românii şi aromânii, aşa cum naţionaliştii noştri vor să lase să se înţeleagă, ci mai toate popoarele balcanice: albanezii, care probabil le-au păstrat şi limba, bulgarii şi sârbii.

Slavii din Balcani nu prea seamănă cu slavii care trăiesc prin zona lor de baştină, prin Polonia, Belarus şi vestul Rusiei, de unde au venit cu toţii. Slavii balcanici seamănă mai mult cu cei care e de aşteptat să fi trăit pe aici înainte de venirea lor. Evident, a existat un influx slavic, dar mai degrabă întâlneşti persoane care arată a persoane de origine slavică în România decât în Bulgaria.

Sârbii au probabil aproape tot atâţia strămoşi daci, traci şi iliri cât albanezii. Limba a fost schimbată, cultura şi ea, adaptată din cea slavă, dar oamenii şi modul de viaţă a rămas la fel, timp de secole.

Naţionalismul este dificil de definit, dar probabil cea mai simplă definiţie este “doctrina care te face să crezi că naţiunea ta este cea mai grozavă din lume”. Însă deseori naţionalismul este amestecat cu xenofobia şi extremismul.

Dar ce înseamnă naţionalismul românesc? E un amestec foarte heterogen: fiecare are părerea lui despre cum este naţiunea română. În general, înseamnă să crezi în una sau mai multe idei din acestea: unele sunt mai cunoscute, altele mai obscure, dar toate sunt autentice:

Ideea de a ghici viitorul a fascinat întotdeauna umanitatea. Din timpuri străvechi au existat tot felul de prezicători care, deseori pentru o sumă de bani, îţi ghiceau viitorul. Unii, chiar şi-au publicat prezicerile despre viitorul lumii. Viitorul nu putea fi cunoscut decât de zei, iar de aceea, misticismul acesta a fost preluat de religie, începând cu Oracolul din Delphi şi continuând cu profeţii, Moise, Isus, Mahomed.

În Evul Mediu, prezicători au existat de toate speţele în Europa: de la ghicitoarele ţigănci, până la oameni foarte educaţi precum Nostradamus. Dar ceea ce îi uneşte pe toţi e că prezicerea viitorului nu funcţionează.

Ghicitoare

Însă cum se face că ghicitoarele încă au succes, inclusiv aici în România? Atunci când ţiganii au venit în Europa, orientalismul lor îi făcea pe oameni să se gândească la un mistic exotic, iar asocierea cu vechii egipteni îi făcea pe oameni să le creadă că deţin cheia în anticele arte mistice. De fapt asta este totul în această meserie: să-ţi convingi clientul că ai astfel de puteri şi apoi să le spui generalităţi, nu lucruri specifice.

De fapt, şi în ghicitorie este o artă în a înţelege ce fel de om este cel al cărui viitor îl “ghiceşti”: în doar câteva întrebări, o ghicitoare bună poate să-şi dea seama cam care sunt visele şi dorinţele persoanei şi acelea sunt prezicerile pe care le va spune. La acestea se adaugă multe lucruri generice, precum “vei călători undeva”, “vei întâlni o persoană deosebită”, etc, care sunt valabile la mulţi.

Cum astfel, majoritatea prezicerilor sunt de bine, ele nu strică persoanei care vrea să-şi afle norocul, dar există alte metode mai bune de a obţine încrederea în sine decât astfel de povestioare fanteziste.

Horoscopul e încă surprinzător de popular în toată lumea. Prezicerile se găsesc în multe ziare, în special tabloide, şi urmează cam tot ideile vrăjitoarelor: ceva foarte general şi de bine.

Nostradamus

Nostradamus a devenit celebru pentru profeţiile lui, în versuri. Catrenele lui sunt vagi şi destul de multe, încât se întâmplă să nimerească ceva asemănător din când în când, dar se poate şti numai după, deci nu e chiar profeţie, ci întâmplare. Nu a existat până acum o interpretare corectă de dinainte de un eveniment.

Îmi voi schimba părerea doar când România, Anglia, Polonia şi Cehia vor încheia o alianţă împotriva Statelor Unite, cum spune Nostradamus:

Oamenii din Dacia, Anglia şi Polonia

şi Boemia vor face o nouă ligă

Pentru a trece dincolo de Coloanele lui Hercule

Barcelonezii şi Tyrenienii vor pregăti un complot crud

centuria V, catrenul 51