Răbdarea timpului a lui John Brunner, scrisă în 1965.
Un science-fiction destul de clasic, în care are nişte elemente anti-rasiste, universaliste şi pacifiste. Nu este nici pe departe o capodoperă, dar are destule elemente care să-l facă interesant de citit.
Pământenii au construit nave spaţiale cu viteză supraluminică şi au colonizat două planete (fiecare cu specificul şi scopul ei), întâlnind şi alte forme de viaţă inteligente extraterestre. Una dintre colonii vrea să renunţe la subordonarea pământului şi se pregăteşte pentru a deveni lumea cea mai dezvoltată tehnologic. Elita pământului, în loc să lupte împotriva acestui fenomen, chiar învaţă din istorie (vezi Războiul de Independenţă al Statelor Unite) şi încearcă să asigure o tranziţie cât mai lină şi lipsită de tulburări, atât pentru bătrânul Pământ cât şi pentru dinamica lume nouă.
Cele două lumi noi, deşi prezentate foarte sumar, apar ca un fel de utopii/distopii: Prima, Viridis (“verde” în latină) e o utopie patriarhală, cu o cultură deosebită, dar un stil de viaţă mai spartan decât pe Pământ, cu muncă fizică multă, din cauza lipsei maşinilor. A doua, Stellaris (“stelar, aparţinând stelelor” în latină) pare o utopie tehnologică, dar cam periculos de militaristă în concepţii: fiecare la locul lui are planificat ce trebuie să făcă.
Tehnologia nu e foarte diferită de ce avem astăzi, în afară de câteva chestii, precum navele spaţiale, şoselele automate şi reprogramarea psihică a criminalilor. Un singur aspect e mai interesant: cel al calculatoarelor, eroul principal amintind odată că îi plac persoanele care nu se mulţumesc cu informaţiile culturale găsite în memoria calculatoarelor, ci au propria bibliotecă cu cărţi adevărate acasă. Aici chiar a fost profetic: sunt destui care nu mai citesc acum, în era internetului.
Unul dintre personaje, Tinescu, este român şi de câteva ori ni se mai spune că înjură în româneşte. Românii nu sunt foarte des întâlniţi în sci-fi, dar mai apar din când în când:
(ediţia în română: Nemira, 2006, ISBN 973-569-875-7)