Douglas Adams ne spunea că poţi să crezi că drumul până la farmacie e lung, dar distanţa asta e floare la ureche în comparaţie cu universul.

Are dreptate.

Universul e imens, dar totuşi finit. Woody Allen era liniştit de această mărginire a universului, pentru că ştia că dacă a pierdut ceva, trebuie să-l găsească până la urmă.

De fapt şi Pământul nostru e destul de mare. 40.000 km la ecuator, dar asta e puţin în comparaţie cu distanţa până la lună, 384.000 km sau nimic în comparaţie cu ce până la Soare: 150.000.000 km.

Însă Pământul e foarte aproape de soarele nostru. Pluto, de exemplu, este la o distanţă de 40 de ori mai mare.

Distanţele în cadrul sistemului solar iarăşi sunt foarte mici, în comparaţie cu cele dintre stele: cea mai aproape stea, Proxima Centauri, e la o distanţă de 260.000 de ori mai mare decât distanţa Pământ-Soare, sau de o sută de milioane mai mare decât distanţa Pământ-Lună.

Iar Soarele şi Proxima Centauri sunt doar două stele oarecare. În galaxia noastră, Calea Lactee, sunt vreo două sute de miliarde de astfel de stele.

Iar galaxia noastră iarăşi e o galaxie obişnuită: sunt miliarde alte galaxii, fiecare formate din miliarde de stele în partea din univers pe care o putem vedea.

Iar noi nu putem vedea decât o mică parte din univers, din cauza expansiunii şi a vitezei limitate a luminii.

Eh, multe de explorat, dar mai înainte trebuie inventată propulsia cu warp din Star Trek.