Probabil că cel mai important lucru care-i lipseşte Bucureştiului este un centru care să poată fi vizitat pe jos. E imposibil să vizitezi ce aveam acum, din două motive: clădirile sunt dărăpănate şi nu există o zonă pietonală. Chiar dacă nu avem arhitectura Pragăi, dar s-ar putea măcar renova ce avem sau măcar s-ar putea face un plan urbanistic coerent, fără clădiri nepotrivite.

Bucureştiul este una dintre puţinele capitale europene care nu are un centru pietonal, unde să te poţi plimba într-o frumoasă zi de primăvară: peste tot sunt maşini, e zgomot, fum, aglomeraţie, iar pe străduţele mai mici, sunt trotuare în stare proastă, şi pe deasupra, mai sunt parcate şi maşini, trebuind să faci slalom printre acestea şi maşinile de pe stradă pentru a înainta.

Mare parte din centru ar trebui să fie fără maşini, dar acum nu se poate aceasta: bucureştenii care vor să ajungă din partea de sud în cea de nord a oraşului traversează prin centru, variante nu prea există: şoseaua de centură este în stare proastă, este lent, aglomerat şi doar câte o bandă pe sens. Soluţia ar fi construirea rapid a unei autostrăzi de centură, cu trei benzi pe sens şi pe care să se poată merge cu viteză mai mare. Pistele de biciclete ar fi de asemenea ceva dezirabil, putând să descongestioneze măcar o parte din trafic.

Liniştea este ceva care lipseşte în general în Bucureşti: până acum nu am mai ajuns într-o altă capitală unde şoferii să fie atât de nerăbdători la stop şi atât de gălăgioşi cu claxonul, nici măcar în Balcanii noştri pe care dăm vina pentru toate influenţele nefaste: croaţii sunt destul de calmi la volan şi nu se enervează atât de repede, iar sârbii nu-s mult diferiţi.

Probemele cele mai importante nu sunt din cauza lipsei banilor, care se folosesc pe inutilităţi precum schimbatul bordurilor, ci lipsa unei strategii care să facă oraşul mai atractiv şi al simplei atenţii pentru detalii, precum problema gunoiului. O soluţie interesantă la curăţenie se găseşte în Zagreb, unde măturători cu nişte triciclete speciale cu un tomberon se găsesc în tot oraşul, având grijă să golească coşurile de gunoi şi să ia eventualele gunoaie din stradă sau de pe trotuar.

Există un proiect numit (cam neinspirat) TUB care are multe părţi bune, dar au mai fost şi altele şi nimic nu s-a făcut până acum, aşa că e puţin probabil să se ajungă la implementarea acestuia, în special ţinând cont de primarul general pe care-l avem.

Videanu ne-a promis în campania electorală că va face un “inel verde” în jurul capitalei pentru a preveni praful Bărăganului să ajungă în Bucureşti. Au trecut doi ani de când a fost ales şi nimic nu s-a întâmplat, ba chiar s-a trecut la tăiatul celor puţini copaci pe care-i avem pentru a se construi circuitul auto Bucharest Ring sau doar pentru a se construi parcări. Trebuia să aşteptăm şi atunci nu am fi fost dezamăgiţi.

De unde au apărut românii? Bună întrebare, şi fără un răspuns simplu şi clar. Este dificil de răspuns la această întrebare pentru că nu prea există informaţii despre populaţiile care trăiau în regiunea noastră între secolele IV şi XI, pentru simplul motiv că acei mari cuceritori care stăpâneau aceste ţinuturi nu îi interesa ce limbă vorbesc ţăranii sau ciobanii din munţi, nefiind un pericol major la adresa stăpânirii lor.

Naţionalismul

Dar, după ce că nu erau multe informaţii despre acea perioadă, a mai apărut în secolul XIX şi naţionalismul, care a dus la un “război” de propagandă în legătură cu ce naţiune a fost mai înainte în Ardeal: noi sau ungurii?

Motivele istorice pentru cine merită sau cine nu merită un teritoriu nu mai sunt de actualitate în ziua de astăzi, în care ar trebui ca populaţiile locale să decidă (vezi Kosova), iar cu toate strigătele de alarmă ale naţionaliştilor români din ultimile două decenii, Transilvania nu va mai putea fi luată de unguri, aşa că dacă se va găsi o dovadă clară că românii nu au locuit o vreme în Transilvania, nu ar afecta deloc status-quo-ul, ci doar orgoliul câtorva naţionalişti cărora încă le pasă de această chestiune.

Punerea la îndoială

Manualul de istorie ne spune că etnogeneza românilor a avut loc în toate provinciile României.

Însă limba română de la nord de Dunăre este omogenă, ba am putea spune chiar mult prea omogenă. Să luăm spre comparaţie limba slovenă, care, într-o regiune de dimensiunea Olteniei noastre, are 48 de dialecte, vorbitorului unui dialect înţelegând cu greu sau aproape deloc un dialect din colţul opus al ţărişoarei.

Până prin secolul XII, înainte să se formeze statele medievale româneşti era practic imposibil să se păstreze legăturile între comunităţi din diverse colţuri ale României, mai ales că pe vremea aceea comunicaţiile erau dificile, iar densitatea populaţiei era foarte mică din cauza secolelor de năvăliri barbare.

Atunci cum se face că în toată aria lingvistică a României se vorbeşte un singur dialect principal, diferenţele regionale între “graiuri” fiind minore? Răspunsul e simplu: românii au venit de undeva cu limba deja formată şi au colonizat târziu şi relativ rapid România şi Republica Moldova.

Locuri

În România, sunt locuri unde e clar că nu au fost români în timpul năvălirilor popoarelor migratoare: regiunile joasă şi de dealuri, precum Câmpia Dunării, Moldova, Dobrogea. Era imposibil ca o naţiune să reziste acelor năvălitori. În Balcani, doar albanezii şi grecii au mai rezistat din vechii locuitori: albanezii în munţi, grecii în insule. Noi n-avem insule, aşa că e destul de probabil ca românii să fi trăit în comunităţi montane, de păstori şi agricultori.

Nişte istorici unguri au propus teoria că românii au venit din Albania, Macedonia şi Grecia, unde se găsesc şi astăzi aromâni. Aceasta este imposibil, pentru că în antichitate, acele regiuni vorbeau greceşte, nu latineşte. Influenţa romanilor la sud de munţii Balcani nu a fost niciodată puternică, din cauza culturii greceşti. Iar româna nu numai că e o limbă neolatină, nu neogreacă, dar din ea lipsesc cu desăvârşire orice cuvinte greceşti vechi, mai puţin cele care au fost răspândite în toate limbile romanice. Cu alte cuvinte, nu a existat nici un fel de influenţă a limbii greceşti până prin al doilea mileniu.

Ce ne mai rămâne? Păi munţii Carpaţi din România continuându-se cu regiunea din Serbia ce ajunge în jurul oraşului Niş, pe lângă râul Timoc. Deci avem de ales între dacii romanizaţi din Transilvania şi moesii (care tot un trib al traco-dacilor noştri erau) romanizaţi din Niş.

Niş

Însă o fi oare posibil ca românii să fie urmaşii refugiaţilor din Niş, care au fugit atunci când hunii au prădat oraşul în anul 448? Şi dacă da, unde s-au aşezat aceşti refugiaţi de au fondat o comunitate destul de puternică să creeze o limbă unitară care mai apoi să se răspândească atât de mult? E greu de aflat din toponime: puţine indicii în nume: poate că slavii nu au păstrat numele originale când s-au aşezat în acea regiune.

Nu este improbabil ca acei refugiaţi să se aşeze chiar pe undeva prin Banat, ca mai apoi, de acolo, păstorii “vlahi” să plece cu turmele lor în marile lor călătorii în Balcani şi Europa Centrală, din Croaţia până în Crimea şi din Cehia până în Grecia.

Dar de ce e nevoie ca acea comunitate să fi fost fondată de refugiaţi din Niş? Care e problema cu daco-romanii noştri din Dacia? Problema este că daco-romanii nu erau prea romani, ci mai mult daci. Masacrarea dacilor după cucerire e o prostie, iar retragerea completă a tuturor romanilor în timpul lui Aurelian e de asemenea foarte improbabilă. Au rămas romani în Dacia, dar acei romani erau puţini şi nu şi-au păstrat multă vreme romanitatea. În schimb, Niş era o comunitate romană înfloritoare şi sigur cel important oraş vorbitor de latină din regiune.

Şi până la urmă, cine a fost mai înainte în Transilvania, noi sau ungurii?

Probabil că noi, cel puţin în munţi. Majoritatea munţilor mai înalţi au nume româneşti clare (de obicei, cine ajunge primul, dă denumirea), şi e rezonabil să considerăm că munţii erau destul de greu accesibili pentru aprigii călăreţi ai stepei.

Dar pentru zonele joase e mai dificil. E clar că într-o vreme ungurii au populat unele zone joase din Transilvania, dar mare parte din acea populaţie a fost masacrată de tătari în timpul marii năvălirii din 1241. Românii din munţi au fost cruţaţi de această soartă datorită faptului că nici tătarii nu aveau cai 4×4 necesari pentru urmărirea românilor în munţi. Ungurii ne spun că atunci au venit românii şi au colonizat Transilvania care era deşartă, dar ar fi mult mai logic ca acei români să fi coborât din munţi, nu să vină de hăt-departe, din Ţara Românească.

Concluzie

Etnogeneza e un lucru disputat pentru mai toate popoarele din lume, iar al nostru nu este o excepţie. Există o mulţime de speculaţii (ceea ce se găseşte în acest articol nu este mai mult de atât), dar există şi ceva mai clar: cumva, romanii ne-au dat limba, dacii câteva cuvinte şi probabil mai mult material genetic, iar slavii ne-au dat din belşug şi cuvinte şi strămoşi.

Iar în definitiv, aceste lucruri nu ar trebui să conteze mai mult decât un hobby, întrecerea naţionalistă a originilor nobile ar trebui să fie un lucru care să existe doar în cărţile de istorie, ca studiu de caz.

Anii ‘30 au fost plini de evenimente politice ciudate, astfel că în general, cultura corporatistă din Statele Unite rămâne doar o notă de subsol a istoriei acelor ani.

În timp ce mai toate statele încercau să mărească patriotismul propriilor cetăţeni prin diverse manifestări, nici corporaţiile nu se lăsau mai prejos, în special în Statele Unite, astfel că multe companii aveau propriile imnuri şi cântece, pe care angajaţii le cântau în fiecare dimineaţă. Unele dintre ele sună hilar, mai ales că multe dintre ele se referă direct la şefi şi directori ai corporaţiei, care sunt prezentaţi într-o lumină nu chiar diferită de cea din cadrul unor culturi ale personalităţii.

Diferenţa este că în loc de cea mai bună patrie, România, avem cea mai bună companie, IBM, iar în loc de luminatul preşedinte Nicolae Ceauşescu, îl avem pe T.J. Watson, luminatul director al IBM!

Digibarn are o colecţie impresionantă de cântece, iar la Youtube găsim o variantă a Ever Onward, imnul IBM, ale cărui versuri le găsim şi pe situl IBM.

În partea de final a unei cărţi publicate în 1970, “Întrebări care îşi caută răspunsul”, Editura Politică (280 pagini — 6,75 lei), există o listă de previziuni realizate de diverşi futurologi. În general, se aştepta o mai mare dezvoltare a fizicii, a biologiei şi chimiei (inclusiv efectul asupra corpului şi psihicului uman) şi bineînţeles a explorării spaţiului.

Lista de descoperiri poate părea asemănătoare cu ceea ce se poate vedea în filmele SF de prin anii ‘70, dar, fiind scris de experţi care se aşteaptau la ceva din domeniul computerelor, previziunile lor nu sunt chiar atât de naive. De exemplu, în unele filme, se găsesc sisteme de comunicaţii avansate, dar neelectronice, ci tot prin hârtie, doar că acele hârtii sunt transportate prin nişte tuburi cu aer.

Cea mai mare greşeală în legătură cu computerele este subestimarea complexităţii unor anumite lucruri precum traduceri corecte dintr-o limbă în alta (1980), previziuni meteorologice exacte (1975), inteligenţa artificială (1990) şi înregistrarea direct pe creier (2000).

Dar diferenţa în cazul computerelor este mult mai mică de realitate faţă de cea din domeniul explorării spaţiului, unde am rămas la nivelul anului 1970:

Am învins. Care noi? Cumva băsescienii? Nuuu, noi cei care nu am mers la vot. Pentru prima dată, la un scrutin, prezenţa a fost sub 50%. Dacă în 1990, prezenţa ajungea la 86%, aceasta a scăzut treptat, ajungând la un patetic 44% şi nedând semne de revigorare.

Astfel că rezultatele au fost în acest fel:

56% — absenţi — cei care cred că şi unii şi-alţii sunt prea corupţi ca să merite atenţia.

Okay, dar totuşi de ce să nu votăm? O mulţime de tineri din mediul urban sunt foarte mari susţinători ai lui Băsescu. Evident, un politician demagog cu gura mare, care se înjură cu toată lumea, cu tupeu şi nesimţire se potriveşte de minune cu personalitatea acelor votanţi.

Băsescu uneori se înţelege foarte bine cu Becali, că doar sunt făcuţi din acelaşi aluat. Băsescu al nostru e un Becali light, e nesimţit, dar nu la nivelul lui Becali. Printre asemănările dintre ei, se află înjuratul ziariştilor. După celebrul episod cu un ziarist numit “găozar“, Băsescu numeşte o reporteriţă ţigancă împuţită. Părerea băsescienilor e că înjurăturile sunt cu totul justificate pentru că “ziariştii şi-o merită”.

Urmează eternele certuri cu Tăriceanu, Băsescu părând că singurul lui scop ca preşedinte e să-i pună beţe-n-roate lui Tăriceanu, de parcă alte lucruri de rezolvat nu ar exista.

Băsescu este prezentat de susţinătorii lui ca un cruciat care luptă pentru dreptate, când de fapt este un politician corupt, bădăran care luptă pentru propriile interese politice şi pentru grupurile de interese care-l susţin. Despre celebrele scandaluri de corupţie (programele guvernamentale “construcţia autostrăzilor pentru prietenii nostri” şi “curent ieftin pentru băieţii noştri”), băsescienii susţin tare că “ce, dacă tu ai fi preşedinte, nu ţi-ai ajuta prietenii? e ceva omenesc!”, de parcă a fura şi a fi necinstit sunt cele mai normale lucruri din lume.

Cei care s-au săturat de Băsescu şi nesimţirea lui sunt numiţi “egoişti” sau că “nu-şi iubesc ţara”. Oare? Poate că unii şi-au dat seama că oricum oamenii politici nu influenţează chiar atât de mult ţara pe cât se crede, iar dacă vrem s-o schimbăm, trebuie s-o facem noi nu să aşteptăm politicienii. În orice caz, indiferent de cât de proastă e conducerea, suntem în Uniunea Europeană şi la dictatură sau războaie nu mai ajungem, aşa că poate să fie oricine vrea la cârmă. Iar când vom reuşi să ne schimbăm noi, vom avea şi lideri mai buni..

Eu l-am votat în 2004, dar acum nu mai cred că merită, m-a dezamăgit în modul în care s-a comportat şi nu vreau să-i mai legitimez compartamentul prin votul meu, valibil cu toate partidele pe care le avem acum. Când lucrurile se vor schimba, voi reveni să votez, dar până atunci, nu merită nici să ies din casă până la şcoala care se află la 200 metri.