Mulţi conaţionali ne amintesc de prietenia noastră cu sârbii când este vorba de independenţa Kosovo. De fapt, de ce n-am fi prieteni cu ei? Noi, cu sârbii şi cu bulgarii avem multe lucruri în comun, nu doar ortodoxia şi câteva mii de cuvinte.

Noi credem că sunt prietenii lor, dar s-a comportat Serbia ca fiind prietena noastră? De fapt, Serbia şi înaintea ei, Iugoslavia nu au fost deloc un rai pentru minoritatea românească de acolo. Cred că mai bine vedem ce scriau sârbii de la ziarul oficial al Partidului Comunst Iugoslav despre minoritatea poporului prieten, românii (numiţi “vlahi” de ei).

Articolul a fost preluat pe vremea comuniştilor de New York Times din ziarul Lucrătorul de Partid, publicat la Belgrad.

IGNORANŢA UCIDE UN POPOR VECHI

Vlahii din Iugoslavia înfruntă extincţia din cauza practicării unor superstiţii sălbatice

Istoria cazului a fost raportată în Lucrătorul de Partid, în legătură cu un număr de sate vlahe în Iugoslavia, lângă graniţa cu România. Satele care au mai puţin de 14.000 de locuitori sunt condamnate la extincţie dacă groaznica rată a mortalităţii nu este redusă rapid.

Vlahii, la început un popor nomadic, trăiesc în colibe dărăpănate, majoritatea care nu au nici măcar latrine. Ca rezultat, apa de băut a devenit contaminată şi sursă de boli epidemice. Un număr mare de colibe ale vlahilor nu au paturi sau alte mobile.

Cei care sunt destul de norocoşi să aibe mobilă şi aşternuturi de pat nu sunt într-o situaţie mai bună pentru că aşternuturile sunt spălate de două ori pe an fără săpun. Majoritatea dorm pe scânduri cu găinile şi animalele lor. Igiena personală consistă în îmbăierea în ajunul marilor sărbători. Foarte mulţi vlahi nu posedă lenjerie intimă.

Acest nivel jos al existenţei este rezultat din păstrarea unora dintre cele mai sălbatice superstiţii pe care Lucrătorul de Partid le descrie în felul următor:

În satul Claduşniţa, de exemplu, cincisprezece bărbaţi şi zece femei se ocupă cu vrăjitoria, pentru a vindeca bolile oamenilor şi vacilor. Femeile şi fetele cred că nu trebuie să se pieptăne mai mult de o dată pe săptămână.

Vlahii cred că copii trebuie să se nască pe paturi de paie, fân sau cârpe. Pentru a-i face mai puternici, noile mame sunt ţinute bete cu vin timp de zile întregi după ce nasc. Copii sunt alăptaţi până la vârsta de 7 ani.

Lucrătorul de Partid spune că unul din doi copii născuţi simultan într-un sat trebuie să moară, sătenii făcând un act de necrofilie pentru a păstra copilul care supravieţuieşte. Pământ este adus de la mormântul copilului mort, amestecat cu apă şi dat să mănânce supravieţuitorului.

Vlahii au o credinţă puternică în existenţa vampirilor. Săpatul în mormântul unui mort recent este unul dintre ritualurile prin care Vlahii încearcă să se protejeze de apariţia vampirilor. Cadavrele sunt scoase din morminte şi cruci sunt bătute în cuie în trupul lor.

Vlahii cred că dacă o persoană muribundă va avea o bucată de îmbrăcăminte ale soţului/soţiei, acesta nu se va recăsători, de aceea, văduvii şi văduvele dezgroapă cadavrele foştilor soţi pentru a verifica dacă au bucăţi de haine cu ei.

Conform Lucrătorului de Partid, cel mai primitiv din toate ritualurilor practicat de Vlahi este iniţierea adolescenţilor (fete şi băieţi) în sex.

Ca un rezultat al acestui ritual, care este precedat de beţie în masă, căsătoriile între copii sunt numeroase. Rata avorturilor este de asemenea mare.

Ziarul raportează că 46% dintre sătenii vlahi mor înainte de vârsta de 30 de ani. Mortalitatea infantilă este îndeosebi de mare. 22% dintre vlahi sunt afectaţi de sifilis şi 3.054 dintr-un total de 13.503 persoane sunt infectataţi cu tuberculoză.

În societatea românească, mai ales la elită, există un foarte puternic şi generalizat complex de inferioritate, mai ales faţă de europeni şi vestici. Acesta se manifestă în principal prin două variante:

1. românii, cu strămoşii lor daci au fost cel mai de seamă neam din istoria omenirii. Carpato-danubienii au cucerit toată lumea, din America până-n Japonia, romanii erau nişte daci pripăşiţi prin Laţium. De obicei, cei care susţin astfel de ipoteze, foarte puţin ştiinţifice, sunt şi naţionalişti: îl apără pe Codreanu şi/sau Antonescu, găsind vini pentru problemele României numai din afară.

Mai urmează şi elucubraţii despre ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi fost în condiţiile vitrege: dacă nu ar fi fost romanii, Imperiul Dacilor ar fi rămas un imperiu universal, dacă nu ar fi fost slavii, dacă nu ne-ar fi cotropit turcii, dacă nu ar fi fost fanarioţii, dacă nu ar fi venit ruşii, dacă nu ar fi fost comuniştii, etc. Chiar este nevoie de scuze? Nu s-ar gândi că am putea fi şi noi de vină?

2. exagerarea unor elemente negative: sunt persoane care susţin că România este cea mai rea ţară din lume, că nu se poate trăi în România, că toţi românii sunt hoţi, etc., mai ales când acea persoană vorbeşte cu un străin. De fapt, aceste persoane, care tot au un complex de inferioritate, încearcă să se scuze pe sine astfel: ei sunt altfel, nu ca majoritatea, şi de aceea critică pe toţi restul.

Concluzii

Extremismul (fie varianta 1, Românii sunt cei mai buni, fie varianta 2, Românii sunt cei mai răi) nu duce la nimic bun. Aceşti oameni (care din păcate sunt destul de numeroşi) nu pot să vadă cum sunt românii dintr-o perspectivă normală: nu sunt mai răi sau mai buni decât alte popoare. Fiecare naţiune are şi geniile şi uscăturile sale.

Varianta 1 e oarbă la părţile negative ale românilor (cei care sunt oile negre trebuie să fie ţigani, nici nu încape îndoială), iar varianta 2 e oarbă la părţile pozitive. Normal ar fi să vedem şi să ne mândrim de părţile pozitive, dar să nu fim orbi şi să credem că suntem perfecţi: nimeni nu e, iar dacă nu criticăm, nu putem să îmbunătăţim acele părţi.

1. toţi cei mai sus în ierarhie erau colaboratori ai Securităţii
2. foarte mulţi preoţi au fost colaboratori şi ai legionarilor, ba chiar au participat la vandalizarea sinagogilor
3. s-au aliat cu comuniştii pentru distrugerea altor culte, precum greco-catolicismul
4. colaborează cu fasciştii (de exemplu, Noua Dreaptă) în atacarea homosexualilor
5. preferă să cheltuiască sute de milioane de euro pentru catedrale megalomane în loc să-i folosească în programe sociale în folosul enoriaşilor
6. tot circul lor e plătit de la bugetul de stat, deci din impozitele noastre, vrem-nu-vrem
7. cândva au fost factorul numărul unu în rusificarea Basarabiei
8. se comportă de parcă ar fi biserica oficială, deşi nu sunt
9. sunt corupţi până în măduva oaselor
10. încurajează practici medievale, precum pupatul de moaşte

Guvernul anunţase o nouă lege anti-fumat care să ne aducă în Europa cu reglementările în legătură cu fumatul în public. Eram chiar entuziasmat că guvernului chiar îi pasă de sănătatea noastră.

Fumatul în restaurante şi localuri e interzis în mare parte din Europa, inclusiv Anglia, Franţa, Germania, Italia, Suedia, Norvegia, Finlanda şi altele.

Aşa vroiau să fie şi la noi, numai că legea s-a schimbat între timp, făcând reglementările să fie mult mai rele pentru nefumători decât sunt acum.

Acum, orice local trebuie să aibă în mod obligatoriu şi zone pentru nefumători. Începând din 2008, nu mai e nevoie să existe aceste zone: mai exact, fiecare local poate să decidă dacă este pentru fumători sau pentru nefumători. În practică, toate restaurantele şi localurile vor deveni cum au fost până acum un an, pentru fumători.

Proprietarii localurilor care au mai puţin de 100 de locuri pe scaune au dreptul să decidă, până la începutul anului viitor, dacă întregul spaţiu va fi destinat exclusiv fumătorilor sau nefumătorilor.

În vest, rezultatul interzicerii fumatului în restaurante şi baruri nu a fost scăderea vânzărilor acestora, ci doar scăderea numărului fumătorilor şi al cantităţii de ţigări vândute, aşa că mă întreb dacă lobby-ul producătorilor de ţigări ar fi avut ceva de-a face cu decizia de a schimba legea.

Româna are anumite cuvinte care provin din latină, dar care însă nu au fost moştenite, ci împrumutate din alte limbi, precum slava, germana şi greaca.

Exemple de astfel de cuvinte includ:

Englezii fac mâncare mai puţin palatabilă, cel puţin aşa ne spune propaganda franceză. Poate că există totuşi anumite briliante în bucătăria lor tradiţională, nu? O reţetă de-a lor puţin apreciată în zilele noastre este crow-pie, sau plăcinta de cioară. Cum de le-a venit ideea să mănânce aceste păsări, care nu arată prea îmbietor, e greu de spus, dar există reţete pe internet, iar clasa mai săracă a Angliei chiar mânca astfel de lucruri.

Cu puţină cercetare pe google, aflu că este foarte dificil să prepari ciorile, pentru că penele nu se scot uşor ca la celelalte păsări, astfel că trebuie să jupoi pielea cu totul. Mai aflăm şi că se mănâncă doar pieptul şi pulpele, că spatele e amar.

Acest site are chiar trei reţete de cioară: tocană de cioară, mâncare de cioară la oală şi evident, plăcinta de cioară. Toate trei, la fel de apetisante.

Ted Hughes, poetul, crede că cioara era simbolul totemic al Angliei înainte de a fi importat leul. Poate că are dreptate şi englezii îşi mâncau fostul simbol. În orice caz, lui Ted al nostru îi plac ciorile destul ca să-şi numească personajul principal dintr-o serie de poezii mistico-mitologice chiar aşa: Crow (Cioară).

Cu câteva zile în urmă am vrut să verific în arhiva de la yahoo messenger o parte dintr-o conversaţie, numai că apoi mi-am dat seama că acea conversaţie a fost în real-life, iar real-life-ul nu are arhive. Ce a fost spus şi nu a fost înregistrat s-a pierdut pentru totdeauna. Cum spuneau latinii, verba volant, scripta manent.

Cu excepţia cazurilor în care au fost persoane publice, avem puţine informaţii avem despre străbunicii noştri, în afară de informaţiile oficiale şi câteva amintiri transmise prin viu grai. Însă lucrurile încep să se schimbe, iar strănepoţii noştri s-ar putea să aibă o pletoră de informaţii despre noi. Posturile noastre pe bloguri, forumuri, mailurile şi arhivele de messenger, chiar căutările google prin google archive, toate acestea s-ar putea să fie păstrate.

Însă ce-ar fi dacă într-un viitor nu prea îndepărtat, tot ce trăim va fi înregistrat? O cameră video care ne însoţeşte pretutindeni ar putea înregistra tot ce vedem şi auzim, salvând astfel de informaţii într-o memori flash, şi uploadând pe un server un backup de fiecare dată când întâlneşte o conexiune wireless.

Dar este oare o idee bună să nu uităm nimic? Amintirile de obicei sunt îndulcite de creierul nostru, pentru a fi mai uşor pentru noi: de aceea, chiar pentru cele mai rele vremuri, întotdeauna vor exista nostalgici.

Am observat că mulţi (în special cei cu vederi mai de stânga) au nişte idei foarte ciudate despre ce este şi cum funcţionează piaţa de capital. O părere pe care am auzit-o este că e un fel de loterie: investeşti într-o companie sau alta ca şi cum ai alege numerele la loto: poţi să câştigi o avere sau poţi să-ţi pierzi toţi banii. În vreme ce partea cu câştigatul şi pierdutul banilor e adevărată, alegerea companiei nu ar trebui să fie la întâmplare.

De asemenea, cei care “joacă” pe piaţa de capital, marii capitalişti, cică ar fi nişte persoane malefice, care profită de pe urma clasei muncitoare şi nu dau nimic înapoi societăţii.

De ce e piaţa de capital importantă?

De fapt, piaţa de capital e cea mai importantă parte din capitalismul industrial, iar investitori iscusiţi permit economiei să se dezvolte rapid, furnizând companiilor care au potenţial bani fără dobândă şi fără garanţii.

Problema cea mai mare a oricărei economii este distribuirea resurselor: aici e probabil cea mai mare diferenţă în performanţe între economiile “socialiste” şi cele capitaliste: pur şi simplu cele capitaliste fac alegeri mult mai bune în acest domeniu. Iar cei care decid cine primeşte bani (deci, resurse) sunt acei investitori.

Dacă un investitor investeşte într-o companie care nu produce nimic şi dă faliment, îşi pierde banii, dar în acelaşi timp şi economia pe ansamblu pierde acele resurse limitate (muncă, resurse minerale, combustibili, etc), care ar fi putut să fie investite în ceva util.

Cum obţin companiile banii

O companie ar putea obţine un împrumut de la o bancă, dar pentru aceasta e nevoie de garanţii: banca nu vrea să rişte şi să ofere bani doar că o companie are potenţial.

Însă o companie poate să emită acţiuni şi să le vândă pe piaţa de capital pentru a strânge bani nereturnabili. Creşterea numărului de acţiuni în circulaţie înseamnă, în mod evident, că ceilalţi acţionari vor avea o proporţie mai mică din companie, dar, dacă acei bani sunt folosiţi în mod chibzuit, compania va avea per ansamblu o valoare mai mare.

Alte sisteme

Această piaţă de capital, care permite dezvoltarea unor proiecte de dimensiuni mari e cea care face diferenţa faţă de toate celelalte sisteme:

Cotidianul are un articol despre cum şi de ce a devenit Corneliu Baba membru al Partidului Muncitoresc Român (PMR), strămoşul PCR-ului. Articolul e interesant din punctul de vedere al unei imagini asupra vremurilor acelea. Autoarea, Alina Purcaru [blog link] chiar are un stil compasional faţă de Baba.

Însă m-au surprins şi într-un fel m-au amuzat comentariile.

Cei de la Cotidianul sunt nişte “monştri josnici”, “nişte gunoaie”, care fac un “lucru îngrozitor”, o “defăimare”, o “campanie de denigrare a valorilor româneşti”, “un glonţ către puţinele noastre valori”, “îşi discreditează propriul neam” etc.

De ce doare adevărul în România? De ce e nevoie de mituri? De ce valorile trebuie să fie neapărat pure? Da, ar fi bine să fie, dar dacă altele nu avem, putem să ne mulţumim şi cu un Eminescu anti-semit şi xenofob sau cu o tripletă legionară: Eliade, Ionescu, Cioran.

Au fost şi ei oameni, au greşit: dar asta nu ar trebui să le ştirbească valoarea. Wagner poate fi ascultat chiar dacă ştim care au fost părerile lui despre supraoamenii arieni germani şi antisemitismul lui. Nu îţi vine să invadezi Polonia când îl asculţi, aşa cum zicea Woody Allen.

Bryan Magee spunea despre el:

Uneori cred că sunt doi Wagneri în cultura noastră, complet diferiţi unul de celălalt: Wagnerul pe care-l ştiu cei care-i cunosc opera şi Wagnerul imaginat de cei care-l ştiu doar după nume şi reputaţie.

Iar, în definitiv, ce mare lucru a făcut Baba? A fost membru în partid. Ei şi? Milioane au fost.

Lumea politică modernă e complexă, însă Douglas Adams a reuşit să însumeze esenţialul într-o scurtă conversaţie, din Ghidul Autostopistului Galactic:

– Pe planeta sa, oamenii sunt oameni. Conducătorii sunt şopârle. Oamenii urăsc şopârlele şi şopârlele conduc oamenii.
– Ciudat, spuse Arthur, am crezut că ai spus că este democraţie.
– Dar este, spuse Ford. Este.
– Atunci, spuse Arthur, sperând că nu sună ridicol de obtuz, de ce nu renunţă oamenii la şopârle?
– Păi chiar nu le-a venit ideea asta, spuse Ford. Toţi trebuie să voteze, aşa că presupun că guvernul pe care l-au votat e aproximativ guvernul pe care-l vor.
– Vrei să spui că ei chiar votează şopârlele?
– Ah, da, spuse Ford dând din umeri, evident.
– Dar, spuse Arthur, ajungând la punctul esenţial, de ce?
– Pentru că dacă nu votează pentru o anumită şopârlă, spuse Ford, şopârla care nu trebuie s-ar putea să ajungă la putere.

Cam ăsta e motivul pentru care nu voi merge să votez la alegerile europene din noiembrie. Şopârla care nu trebuie (Becali) nu are decât să devină parlamentar european.

Pe moment alt sistem mai bun nu există. Democraţia cel puţin limitează puterea pe care şopârlele o au, iar puterea e temporară. Mai bine decât a avea o şopârlă dictator.